miercuri, 21 septembrie 2016

Denisa Duran - Învelit în propriul corp

                                 Cronică nouă! De citit în numărul 8/2016 al  Revistei Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

Image result for denisa duran invelit in propriul trup


                                                                                         Sevraj

                           Denisa Duran s-a născut pe 22 august 1980 la Rădăuți. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și un master interdisciplinar la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul aceleiași universități, cu o teză despre sound poetry, coordonată de Sorin Alexandrescu. A debutat cu volumul Pufos și mecanic (Vinea. 2003), pentru care a primit Premiul de debut al Asociației Scriitorilor din București, urmat de Omul de unică folosință/ Sisposable People (Galway Print, Irlanda, 2009), Sunt încă tânără (Tracus Arte, 2012) și Dorm, dar stau cu tine (Charmides, 2014) considerat un volum experimental. Primele trei cărți au fost semnate cu numele Denisa Mirena Pișcu. Împreună cu artistul austriac Bruno Pisek, a realizat lucrarea radiofonică Bucharest nowadays is beautiful, isn”t it?, difuzată la ORF – Kunstradio în 2015.                         
                            Învelit în propriul corp este cel de-al cincilea volum de poeme al Denisei Duran, volum apărut la Editura Cartea Românească, 2016. Iată confesiunea poetei: ”Am scris aici un volum despre mai multe feluri de iubire. O carte din care am scos poemul: ”(ne)liniștea pe care mi-o dai tu/ e (ne)liniștea pe care mi-o dai tu”. Continua izbire de marginile corpului – în care ne ascundem - și de marginile minții – în care evadăm. O matrioșcă – păpușă cu mai multe suflete ce se înghit unele pe altele și se țin la adăpost. O matrioșcă încercând să rămână întreagă.” Cele două motto-uri ale volumului circumscriu același centru de interes: ”A iubit atât de intens încât la moartea lui a lăsat două trupuri.”(Ion Mircea) precum și ”(...) Corpul lui de-asupra corpului meu levitează la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie. Dorința” (Floarea Țuțuianu).  Despre aceeași temă predilectă a poetei amintește și Al. Cistelecan pe coperta IV a volumului: ”Denisa Duran (ex-Pișcu) și-a făcut mereu, încă de la debutul cu Pufos și mecanic, investigații corporale, chiar dacă tema corporală nu părea una centrală (...). Încetul cu încetul peripeția corporală a devenit oarecum peripeția biografică decisivă (...).” Această temă a corpului o găsim însă ca fiind mai mult decât o istorie a corpului și a sufletului... aferent. Corpul devenit, iată, mediu și în același timp limbaj predilect de expresie a angoasei, a obsesiei schizoide, este și (porta)voce lirică, o foarte delicată sugestie experimentală: corpul ca pretext și text al poeziei, corpul învelit în corp, cele două corpuri ale iubiților și, mai cu seamă, cel de-al trei-lea corp, al sentimentului de iubire dintre cei doi, prezență permanentă în text, dar o prezență fie subtilă, abia simțită fie apăsătoare, după cum permite jocul de lumini și umbre al poemelor. Astfel, pentru Denisa Duran poezia devine limbaj al corpului, expresia căpătând, așa cum am arătat, noi semnificații. Între corpul iubitei și corpul iubitului, ”la un centimetru distanță” levitează iubirea cu trupul său diafan, aerat și fluid în același timp, care curge printre degetele amintirii și care, împrăștiat în infinitul amintirii de cataclismul eșecului este căutat cu ajutorul poeziei, pentru ca, așa ca în vechi mituri, bucată cu bucată, alipite liric, să reîntregească trupul iubirii, cu speranța că dorul, durerea, dorința au, cumulate, o voce destul de puternică pentru a rechema la viață o iubire pierdută. În fapt, această voce convertită în poezie este menită să insufle o nouă viață, binecuvântată sau damnată cu o formă de eternitate, cea lirică.  Itinerariile acestei peregrinări sunt, desigur, interioare. Amintirea, emoția, senzația sunt notate cu minuție în poemele - fișe clinice. Acestea, împreună cu secundele/ orele/ zilele postapocaliptice, apocalips fiind în acest univers ratarea iubirii, sunt supuse unei evaluări riguroase. Ele înseriază, pe lângă mai multe feluri de iubire și contrapunctul coagulat în mai multe feluri de durere. Poeta fluidizează pierderea iubirii ca sevraj captat în picături lirice reinterpretând clasicul haiku. Fiecare poem este simultan boală și remediu, respirația și pauza dintre respirații, în speranța unei izbăviri, oricare ar fi aceea. Este aici o gimnastică a sufletului între autoscopie și alegorie, trezind empatia cititorului către temele esențiale, pivotante, ale literaturii (Eros, Thanatos) obiectivate într-o manieră personală, interioară, garantând o voce distinctă din care se coagulează un univers guvernat de o mitologie proprie în care cititorul are libertatea de a explora nestingherit această poveste de iubire revelată fără emfază. Denisa Duran face poezie din mica istorie, dintr-o altă poveste de dragoste. A câtea de la începutul umanității oare? Dorul, durerea, dorința sunt trasoare ce luminează înaintarea prin curțile interioare ale sufletului îndrăgostit, ale sufletului pustiit așa ca prin labirintul unui refugiu postapocaliptic: iată femeia, pare să spună punctul final al periplului. Denisa Duran nu adâncește vechi meditații asupra iubirii, a vieții, a omului, nu accentuează sensuri sau răspunsuri ci aduce în poezia sa prospețimea începutului primei întrebări, emoția primordială a unui Big-Bang personal, adevărul că odată cu fiece om se naște o lume, lumea și cu fiece iubire sfârșită și lumea se face țăndări și odată cu ea și trupul diafan al iubirii, căci dacă dragoste nu e, nimic nu e... Și rămân rănile, iar acestea sunt expuse cu discreție și sfială,  livrate ca eliberare, ca o ruptură în serialitatea dureroasă a amintirii fișate în poemele inventar, atent concentrate și limpezite: ”Sângele mi se usucă în vene, un praf moale, inofensiv,/ lovindu-se de pereții vaselor/ la orice mișcare - / o plantă uscată într-un plic de ceai, // Ca un cub Rubik ămi răsucesc mintea/ pe toate părțile./ Nimic nu mai funcționează în mine – numai eu,/ aceeași mereu.” (Ca un cub Rubik îmi răsucesc mintea)
                          ”Învelit în propriul corp”, cea mai recentă carte a Denisei Duran propune o călătorie prin interstițiile durerii, acolo unde poemele dansează cu o matissiană fluiditate (cu o expresie a lui Dan Hăulică) pe linia subțire dintre gestiunea dependeței de iubirea pierdută și îndelungatul travaliu al dezvrăjirii acesteia, dintre recuperarea unei libertăți necăutate și abandonarea în patima iubirii, din această ambiguitate născânduse tensiunea incandescentă care irigă corpul poemelor impresionând lirica acestora asemenea substanței fotosensibile.






duminică, 4 septembrie 2016

Premiul ”Liviu Rebreanu” pentru romanul ”Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună” de Horia Gârbea

Dragi prieteni,

Romanul ”Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună” de Horia Gârbea, (cea mai recentă carte apărută la Editura NEUMA), a fost distins cu Premiul Liviu Rebreanu pentru proză în cadrul Salonului Internațional de Carte - Bookfest Chișinău, ediția XXV-a. Premiul a fost acordat de ICR Chișinău. Locul înmânării Premiului a fost Congresul Eminescologilor de la Academia Republicii Moldova.
Felicitări domnului Horia Gârbea!



                                           Foto credit: Horia Gârbea

                                           Foto credit: Horia Gârbea




miercuri, 31 august 2016

De Ziua Limbii Române

                               Astăzi este Ziua Limbii Române. La Mulți Ani!
                               Pentru mulți sună desuet și patetic, dar, cu adevărat, limba noastră-i o comoară... Să o slujim fiecare cum putem mai bine, acolo unde suntem și prin tot ceea ce facem.
                               Tot astăzi,

”La 25 de ani de la independența Republicii Moldova, Salonul de Carte Bookfest se extinde în afara granițelor și organizează la Chișinău, între 31 august și 4 septembrie, prima sa ediție pe celălalt mal al Prutului. Institutul Cultural Român și Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi”sunt, împreună cu Ministerul Culturii din Republica Moldova, principalii susținători ai acestui eveniment, care va debuta pe 31 august (când la Chișinău se serbează Ziua Limbii Române). Astfel, timp de cinci zile, editorii din România și Republica Moldova vor transforma pavilionul central al Centrului Internaţional de Expoziţii Moldexpo din Chișinău într-un spațiu comun al limbii române iar cartea va fi un liant și suport al identității culturale românești.
Vizitatorii Bookfest Chișinău vor fi așteptați cu o ofertă de peste 50.000 de volume din cele mai variate domenii, la cele mai avantajoase prețuri.
La fel ca la toate edițiile Bookfest, accesul publicului va fi gratuit atât în cadrul Salonului de Carte cât și în cadrul evenimentelor conexe.
Programul zilnic de vizitare va fi de la 10:00 la 20:00.”




vineri, 26 august 2016

Horia Gârbea - Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună

În Colecția Oberon a Editurii NEUMA a apărut romanul

 ”Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din lună”

de Horia Gârbea

cu ilustrații de Laura Poantă.

Romanul va avea prima prezentare publică la prima ediție a


la începutul lunii septembrie.





Teodor Dună - Obiecte umane

                            Cronică nouă! De citit în numărul 7 / 2016 al  Revistei Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

A fi sau a nu fi Golem

        Andrea Hedeş

Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treişunu februarie, Editura Vinea (2002, Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu“, Botoşani, 2003), catafazii, Editura Vinea (2005), de-a viul, Editura Cartea Româneacă (2010), şi der larm des fleisches, Edition Solitude, Germania (2012). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, bulgară, maghiară, spaniolă.
Imaginea de pe coperta cărţii este o metaforă a acestui volum: Mână stângă uriaşă ţinând o bucată de pânză (autor anonim, secolul I, Muzeul Rodin, Paris, foto autor, din arhiva personală). Despre trăirea cu stângăcie a vieţii, a unei vieţi fără sens, fără scop, fără rost, demachiate de iluzii, nu o magnifică tapiţerie migălită în fir de aur şi purpură, în care fiecare pas al acului îşi are logica transcendentă, ci o bucată de pânză, (aproape) strânsă în pumn, pe care banalitatea, anonimitatea care decupează, iată, acest obiect uman, din logica firii, departe de a anula/anihila, nu fac decât să înnobileze acest gest aparent neînsemnat dar plin de înţelesuri la nivelul sufletelor şi lucrurilor „mici“, exilate din binecuvântarea normalităţii într-o lume întoarsă pe dos, o lume a derizoriului, nu se ştie de ce, nu se ştie cum...
Omul de zăpadă este un film de animaţie care prezintă o poveste de Crăciun. Punctul său culminant este zborul, pe acordurile melodiei Walking in the air, al unui copil şi al unui om de zăpadă, peste o lume minunată. În fapt, un zbor al visului, al speranţei, al frumuseţii, al inocenţei peste o lume bine rostuită, într-un ceas magic, în care totul este posibil. În acest volum, poetul îşi duce cititorul într-un zbor de-asupra lumii obiectelor umane, arătând, încifrând, descifrând trupuri lipsă, viaţa de sub unghii, spaţiile amneziilor, istoria mâinilor, trupuşorul. O iniţiere lirică într-un univers în care la început a fost Cuvântul lui Teodor Dună iar acesta plutea peste apele poeziei închegânduse în transfigurări veterotestamentare şi apocaliptice, ecleziastice sau canticum canticorum în cheie proprie, pe cont propriu. Poezia devine lecţie de chiromanţie, iar mâinile devin metaforă pentru poezie. Mâna ca simbol al umanului, al fiinţei, al rostului, caută să întoarcă, să înalţe, să redescopere verticalitatea, pentru a cunoaşte mângâierea care devine, în sine, axis mundi: „I. Să crezi într-o lume/ în care cele mai înalte fiinţe sunt degetele// şi să nu poţi înainta decât prin mângâiere/ în acest estuar al mâinilor// contururile lăsate de valuri de nisip/ continuă prelungile linii ale fericirii/ din palmele noastre// degetele sunt mai înalte decât casele pescarilor/ decât malurile de pământ galben// într-o lume în care înaintezi prin mângâiere/ îţi aminteşti: fericirea e doar o altă spaimă/ de care nu te mai temi -// apoi uiţi“ (IV Istoria mâinilor)
Şi totuşi, mângâierea este preludiu al iubirii care nu salvează, nu mântuie, nu aduce rost şi echilibru: „(...) e doar o mică victorie/ al cărei înţeles oricum îl vom pierde// şi atunci am ştiut/ că trecutul va începe în curând ai plâns/ aşa cum plâng îmblânzitoarele/ de insule – deschizând larg ferestrele// te-am luat în braţe de parcă te-aş fi ridicat/ dintr-o mlaştină rece// apoi mirarea ta că apa/ nu-şi păstrează decât rareori/ morţii – acest fel de-a fi al mării pe care cândva/ îl vom înţelege“ (Istoria mâinilor).  Moartea şi învierea sunt, la rândul lor, imperfecte: „nu ne-a prins deloc bine învierea asta, trupuşorule./ când cu toţii râd şi se veselesc/ în trupurile lor proaspete, sub ploaia de lumină/ aurie, pe noi ne-a prins puţin unul/ lângă altul, trupuşorule, aşa, la o jumate de metru/ unul de altul ne-a prins învierea asta.“ (potrivnica înviere). Zborul relevă mai mult decât o lume dezvrăjită. Este o lume postapocaliptică, în care omul, departe de a-şi trăi împlinirea ca fiinţă, a involuat la stadiul de obiect trăit de viaţă într-un univers gri: „V. în parcurile noastre sunt tobogane şi leagăne/ au adus o poză foarte mare şi au pus-o pe jos/ poza semăna puţin cu ploile albastre/ au pus tăbliţe pe care scria „lac“/ şi apoi au scris că avem voie să ne plimbăm pe lac/ şi chiar suntem rugaţi să/ mergem pe apa lui// ne-am uitat înăuntru puseseră beculeţe/ pictaseră peşti/ ne-au zis mergeţi fără grijă nu veţi cădea/ noi nu ştiam ce poate însemna asta“ (III Spaţiile amneziei).
 Obiectele umane, reduse la o stare de anestezie a spiritului, pendulează între forma umană şi fiinţa redusă la stadiul de obiect: „uneori se greşeşte puţin/ se pune prea mult magnet atunci îi vedem/ pe unii dintre noi lipiţi de stâlpii de iluminat/ de carcasele de fier uneori îi iau repede de acolo/ alteori îi lasă mai mult//  am văzut un om lipit de un şurub/ încercând un timp să se ridice apoi a uitat/ ce vrea a rămas acolo 10 minute era anunţată o plaie/ albastră la marginea parcului/ am lecat repede// a doua zi am trecut pe lângă acel şurub// o vreme ne-am uitat la puţină carne“ (Spaţiile amneziei).  O existenţă coşmarescă a acestor hibride forme de existenţă este notată cu minuţie, într-o cronică postmodernă, esenţializată punctând, pas cu pas, vărsarea de oameni, margini dispărute, sufletele obiectelor, lucrurile mici, trupul lipsă, tărâmul kauf... Cronicar, jurnalist de investigaţii,  psihanalist, scenograf, poetul realizează prin sondarea realităţii, a cotidianului un joc liric capabil de fuziune cu mitul, cu transcendentul în punctul de întâlnire erupând poezia sa, cum s-a mai spus, suprarealistă, fixându-şi formele în această lume pe care o contemplă din interiorul şi din afara ei deopotrivă, cu implicare şi detaşare, privind în oglindă şi păşind în lumea de dincolo de ea. Lumea aceasta devine ea însăşi un obiect purtând în sine obiectele umane, îndreptându-se, mecanic, pe un traseu lipsit de orizont. Un Golem „construit“ de cine şi în ce scop?  Care poate fi destinul său? Poate fi dragostea salvatoare, eliberatoare? Poate întoarce ea lumina, spiritul pierdute? Sau doar marea trecere, ori, şi mai bine, clipa reînsufleţirii ar putea reda oare demnitatea de a fi, de a avea un rost?                
Dintre multele întrebări pe care Teodor Dună le ascunde în obiecte umane cu precădere una împresoară cititorul: a fi sau a nu fi Golem?

Image result for teodor duna obiecte umane

sâmbătă, 20 august 2016

Alte ecouri

                             Alte ecouri ale lansării de carte a poetului Eugen Barz, volumul de debut Cinematograful singurătății, Colecția Ipostaze a Editurii NEUMA, Cluj, 2016:

                             În  Ziarul LUMINA

http://ziarullumina.ro/edinte-in-protopopiatele-huedin-si-cluj-ii-114674.html

                             Pe site-ul  Radio RENAȘTEREA





Foto credit: site-ul Radio RENAȘTEREA 
http://radiorenasterea.ro/responsabilitatea-clericilor-dezbatuta-in-sedinta-protopopiatului-cluj-ii/