luni, 2 ianuarie 2017

Mon Amour

                                 
                                                                 Andrei la 7 ani, astăzi.

joi, 8 decembrie 2016

Ecouri critice

                       La ”Balada lui Podaru”. De citit în 

                                                                            Răsunetul


sâmbătă, 26 noiembrie 2016

miercuri, 23 noiembrie 2016

Ioan Es. Pop - Arta Fricii

                             Cronică nouă! De citit în  Revista Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:


Celălalt strigăt

        Andrea Hedeş
Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureș. Printre cărțile publicate, se numără: Ieudul fără ieșire, Ed. Cartea Românească (CR), 1994, Porcec, CR, 1996, Pantelimon 113 bis, CR, 1999, Petrecere de pietoni, Ed. Paralela 45, 2003, Confort 2 îmbunătățit (împreună cu Lucian Vasilescu), Ed. Publicațiilor pentru Străinătate, 2004, No Exit, Ed. Corint, 2006, Unelte de dormit, CR, 2011, 1983. Marș/2013. Xanax, Ed. Charmides. Numeroase volume i-au fost publicate în străinătate. A fost laureatul primei ediții (2009) a Premiilor Niram Art de la Madrid. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010. În cadrul primei ediții A Bookfest Chișinău (2016) a fost distins de către ICR cu premiul pentru poezie „Mihai Eminescu” pentru volumul Opera Poetică, Ed. Paralela 45, 2016.
Volumul Arta fricii, cu 15 desene de Aurel Vlad, apărut la Ed. Charmides, Bistrița, este cel mai recent al poetului Ioan Es. Pop. Cartea, un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, intră în categoria cărților-obiect, fiind de o eleganță deosebită, fără a epata.
În această eleganță sobră își prezintă poetul măiestria în arta fricii, o artă îndelung practicată, exersată cu perseverență  încă de la începuturi, în fiecare poem. Cu sfială aproape, Ioan Es. Pop etalează rodulunor îndelungi căutări interioare care par să parafrazeze un vechi enunț:”Frica este singura carte pe care merită să o citești.” Iar la îmblânzirea ei,a fricii, nu ajută nici grădinile cu plante medicinale, nici tratatele de psihanaliză ci doar, în parte, poezia. Ioan Es.Pop este în acest volum, asemenea artiștilor renascentiști care abandonează tiparele hieraticei arte bizantine în favoarea oamenilor lcătuiți din carne și oase. Și frică. Ioan Es. Pop închide acest cerc, prin pasul înainte pe care îl face în poezia sa și în poezie, în ascendența liricii existând deja, arsă, etapa bubelor, mucegaiurilor și noroiului, cu evantaiul de nuanțe până la postmodernitate și mai departe,  astfel că, paradoxal, prin revoltă, prin coborâre în infern, prin frondă, poetul se clasicizează. Arta fricii este un tratat de anatomie. Dar nu unul care explică amănunțit această mașinărie care este omul ci unul care prezintă planșe în care sunt figurate cele mai profunde și incandescente trăiri ( nu ale extazului ci ale agoniei), Ioan Es. Pop realizează în detaliu iconografia anatomică și anatomia topografică a fricii, deoarece frica este acest nou organ pe care poetul îl descoperă în lungile, singuraticele, minuțioasele disecții pe care le operează pe sine, notând mai apoi cu rigoare, într-un jurnal-șantier explicații amănunțite, tatuând, impregnând cu ele corpul poeziei ce se naște, arta fricii.
”Mergeam pe stradă cu doi prieteni. Soarele apunea și am simțit o urmă de melancolie. Dintr-o dată cerul s-a făcut roșu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări am auzit un țipăt puternic, nesfârșit, trecând prin natură.” Astfel explică Edvard Munch geneza Strigătului. O figură devenită emblematică, statică, încremenită, asemenea nevestei lui Lot, în valurile și vălurile strigătului lumii, al naturii. În cartea lui Ioan Es. Pop strigătul este al Poetului. Strigătul său subjugă lumea, ordinea firii, reverberează de la cele mai de jos până la cele de sus, undele sale sonore călătoresc și nu se sparg, poezia devine capcană pentru strigăt dar și unic tărâm în care acesta poate viețuii fără a răni, fără a spulbera prin luciditate, prin durere neanesteziată. Strigătul lui Ioan Es. Pop se modulează între strigătul ”Ecce hommo!” și strigătul din ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” - sfâșierea celui ce nu ar vrea să se nască, dar, plângând, știe că totuși o va face pentru a deveni nimic altceva decât...om.
 ”lucrez la celălalt strigăt și mâna mea încă șovăie,/ pentru că trebuie să descleșteze o gură cu fălci de criptă,/ să apuce limba și s-o înfășoare în jurul încheieturii/ ca pe o lipitoare imensă, iar apoi, cu un icnet scurt și total,/ să o smulgă șisă o arunce,/ sperând ca până dimineața placenta ei vânătă/ să fie mâncată de câini.” (lucrez la celălalt strigăt și mâna mea încă șovăie)
 Dacă Ieudul fără ieșire (1994) este întâiul strigăt, Arta fricii (2016) este celălalt strigăt, de-a lungul peregrinării prin Valea Plângerii doar pentru a recunoaște, dimpreună cu Goehte și Noica faptul că ”singurul sens al vieții este viața”. Chiar dacă, (sau mai ales), viața nu apare decât ca un non-sens. Căci Arta fricii este și povestea vieții, a viețuirii, a lumii, fondul în tușe saturate pe care se desfășoară baletul negru al angoasei ajunse la paroxism. Poetul devenit un strigăt vertical într-o lume întoarsă pe dos, este stigmatizat prin această verticalitate, prin această luciditate a sa, devenite fără sens într-un cadru guvernat după alte reguli. Poezia devine anomalie, damnare și amânare a deznodământului. Ea este otrava gustată picătură cu picătură în așteptarea răsplătirii lui Asclepios. De aceea această viziune asupra poeziei se aseamănă cu profunda metaforă japoneză cuprinsă în străvechea artă Kintsugi, arta reparării vaselor sparte din porțelan cu lipitură de aur. Otravă și panaceu, poezia ajunge prin prelucrare alchimică să fie șuvoiul de aur care permite întruparea în vers a razei de speranță ce are puterea de a aprinde focul luminii deopotrivă în abis sau empireu.
”când ați dat mâna cu el, nu ați simțit/ că avea mâna mai rece decât a noastră a tuturor?/ de unde venea? de unde putea să aibă/ acea mână mai rece decât a oricărui muritor?/ din iad, am zis toți, din iad, dar el a zis/ nu din iad, nu din iad, ci mai de jos./ atunci iartă-ne, iartă-ne, iartă-ne/ pe noi toți. (când ați dat mâna cu el)”