vineri, 30 decembrie 2011

Timp necopt

              Timpul nu a fost copt pentru idila mea cu televiziunea. Ceasul când aceasta va da în pârg va sosi cândva sau nu. Fiecare își împlinește propriul destin, și drumul țesut de raze de stele va să fie bătut, pas cu pas, până la capăt. Cu siguranță, nimic din ce stă scris nu va rămâne neîmplinit. Până aici, a fost o călătorie frumoasă.

O, CE VESTE MINUNATĂ!

             Acest colind, doamnei Florica Bud și tuturor blogerilor trimbulinzi și optimiști, cu mulțumiri:

joi, 29 decembrie 2011

SCRISOARE LETIȚIEI

            Pentru că ninge superb...


Scrisoare letiţiei


draga mea

prin dej a început să ningă

poate ca pe un front într-o dimineaţă

demult ce e umezeală şi frig

în tranşee nici un vis nu zvârle copita

nici un mânz de fulg nu nechează

pe sub poduri da poate pe sub poduri inimile

pesmeţi încep aritmic să bată nume

de cal de pisică de femeie

de acasă patul rece

al puştii cochete geloase îşi taie cărare

de săruturi în umăr în carne în oase draga mea

a început să ningă.

             ( din volumul Cartea cu fluturi, Premiul pt debut al Editurii Limes, 2008 )

           Povestea din spatele poemului,  scrisorii, Letiției, în curând...

luni, 26 decembrie 2011

COLIND

  http://4.bp.blogspot.com/_eV5ZhrFBcjg/S-hY9EgZN-I/AAAAAAAAAj0/GDnGqd8P4zs/s400/Angels_by_Jockaz.jpg
 

COLIND
           ION Mureșan  
           ( din volumul Cartea Alcool, Charmides, 2010 )     
Lumea se leagănă-n            
leagănul cerului,
în faşă ne leagă nă-
praznicul gerului.


Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâţia îngeri.

În iesle am pus
culcuş toate cărţile,
căci steaua de sus
rescrie hărţile.


Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâţia îngeri.

Scrisă ni-i viaţa,
Pruncu-i promis,
se-ntinde gheaţa
pe masa de scris.


Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâţia îngeri.





            

joi, 22 decembrie 2011

NU ESTE TOTUL PIERDUT ( leapșa de sărbători )

           Intru în joc și preiau leapșa de la domnul Horia Gârbea http://horiagarbea.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut.html  care, la rândul său, a preluat-o de la doamna Lucia Verona http://luciaverona.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut-leapsa-de.html. M-am gândit, la început, că va fi un exercițiu greu pentru o persoană ale cărei citate favorite sunt cele din Eclesiastul, de căpătâi fiind acela cu ...deșertăciunea și vânarea de vânt... Dar mi-am amintit apoi cum mi-am petrecut Apocalipsa, aceea din 11.11.2011, căci, se anunță, vor mai fi și altele. În acea zi de vineri, ce se anunța, desigur, fatidică, am participat la un eveniment numit Zilele Poeziei la Dej. Zilele au fost, în fapt, o după-amiază, iar alăturarea cuvintelor Poezie și Dej ( un orășel de provincie, adică, numit de colegii mei de studenție Bangladej ) nu prevedeau nimic bun. Unde va să ne prindă sfârșitul? În Sala de Festivități a Cercului Militar! E,m-am gândit, măcar, dacă tot e să fie, să fie într-un cadru festiv,organizat, oficial,  o sală spațioasă, lucru bun, pentru că eu sufăr de claustrofobie, situată la etaj, ăsta e un inconvenient, dar parcă mai contează? Intru în Sală, Sala ...plină. Eu am spus atunci că cca 75 la sută a fost ocupată, dar văzând mai târziu înregistrările, 90 la sută e proporția adevărată, sigur, emoțiile Apocalipsei mi-au copleșit estimările. În Sală, părinți cu copii mici, liceeni, pensionari, cadre didactice, preoți, studenți, artiști, scriitori, alții decât cei ce urmau să recite în fața publicului. S-au acordat premii care nu au constat doar din diplome. Toți, veniți acolo, nu cu arcanul, pentru a asculta POEZIE. Dacă nici acesta nu e motiv de optimism...
                          Deci, Leo Butnaru, Mihai and Florin Caragiu, Florica Bud, RIM, oricine dorește să intre în joc, primiți cu optimismul?

marți, 20 decembrie 2011

Colinde. Crăciunul copilăriei

                 Am avut șansa de a copilări printre români, unguri, aromâni, armeni, rromi. Vecinii noștri. De Crăciun, ne adunam cei mici și îi colindam pe fiecare în parte. Repertoriul consta din două colinde plus, nelipsită în Ardeal, colinda Ce vedere minunată. Celelalte două erau:

   

joi, 15 decembrie 2011

Cartea Săptămânii

               În această seară am debutat în cadrul emisiunii poetului Ioan Mărginean, pe SOMEȘ TV, cu o rubrică de, să-i zicem, sper, nu prea pretențios, cronică de întâmpinare televizată, o prezentare, în fiece săptămână, a unei cărți. Emisiunea, respectiv rubrica, poate fi urmărită mai apoi și on-line.
http://blog.zaibar.ro/wp-content/uploads/2010/04/carte.jpg

marți, 13 decembrie 2011

sâmbătă, 10 decembrie 2011

POEZIE ȘI SACRU

   Marți, 13 decembrie, în cadrul Întâlnirilor Saeculum, la Beclean, va avea loc lansarea volumului ”E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” de Horia Bădescu (editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Prezintă Andrei Moldovan, Ioan Pintea, Luigi Bambulea, Vasile George Dâncu. Moderator Aurel Podaru.

joi, 8 decembrie 2011

Daimonul meu...

  Început de poem...
                                                        ”Daimonul meu e alintat și capricios
                                                               Ca o femeie ce se știe frumoasă...”

LINIȘTE REDUSĂ LA TĂCERE-MIRCEA PETEAN cronică

                   Cronica mea la volumul de haiku-uri al Poetului Mircea Petean a apărut în nr. 38 al revistei Luceafărul de Dimineață  http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3856&editie=159     o puteți citi și mai jos:                
      
                                                            Picnic sub cireșii în floare
                        Smerite la vedere precum o singuratecă Sukiya ( Ceainărie ), haiku-urile lui Mircea Petean înfloresc într-o delicată Liniște redusă la tăcere ( Editura Limes, Cluj Napoca, 2011 ): da – o poezie/  ferită de zgomot/  și de-ngâmfare. Mircea Petean dă definiția haiku-ului: haiku-ul este liniște redusă la tăcere./  Liniștea este mundană, tăcerea-metafizică. Tăcerea/ este primordială, liniștea-derivată. Liniștea e plină/ de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii. // Liniștea trece în tăcere și tăcerea se preschimbă în/ liniște. Trebuie să existe aici ceva din misterul/ dialecticii gol-plin. Trebuie că există aici ceva din/ misterul eternei deveniri: yin-yan.
                     Volumul cuprinde Însemnări despre Haiku (meditații de tema haiku-ului) și Haiku-urile propriu-zise, o antologie ce începe cu Zăpezile ( 1980 ) și termină, deși e impropriu spus se termină, ( mi se întâmplă și azi să fiu vizitat de câte un haiku, mărturisește poetul ), cu Lumină de august (2009). Este o ediție trilingvă, traducerea în limba franceză aparținând lui Yvonne  și Mircea Goga și Letiția Ilea iar cea în limba engleză Cristinei Tătaru.  Cristi Cheșuț interpretează metafizic Liniștea redusă la tăcere alegând pentru ilustrarea  copertei volumului Cascada lui Hokusai. O cascadă de tăceri...
                       Însemnările despre haiku sunt poeme-meditații  în proză, migălos cizelate și purtând patina vremii, semn că Mircea Petean le-a luat cu sine în multe din lumile sale. Poetul ține un jurnal,  ca odinioară pionierii porniți în colorarea petelor albe. El cartografiază drumul abrupt, atenționează asupra abisului ori a potecilor înguste, unele bătătorite, dar ascunse, altele deslușite prin focul propriilor căutări, coagulează un dicționar explicativ al lumii haiku, un îndrumar pentru neinițiați, însemnări de confesional și de penitență pentru breasla aparte a finilor cunoscători, un mic tratat de filosofie, de poezie și de religie, nedezmințindu-și spiritul pedagogic. Deși reduse ca întindere, Însemnările despre kaiku sunt cheia de boltă a antologiei, lampionul ce aruncă magice lumini asupra acestor poeme care, asemenea smeritei ceainării , toate au ieșit dintr-o adâncă chibzuială estetică și ale căror amănunte au fost lucrate cu o grijă poate mai mare decât cea cheltuită la ridicarea celor mai bogate palate și temple pentru că ele, haiku-urile la fel ca sukiya (ceainăria) cer o neînchipuită grijă și băgare de seamă (Okakura Kazuko).                                       
                    Mircea Petean tălmăcește și se lasă deslușit:   Am folosit haiku-ul ca mijloc, la început, într-un experiment creativ prezentat pe larg în cartea Ocolul lumii în 50 de jocuri creative. A fost o încercare de a-i familiariza pe ucenicii mei cu tehnicile de construcție poetice, pe de o parte, și de a le cultiva atenția, în dublul sens al cuvântului: a fi atenți la murmurul preajmei, la limbajul secret al lucrurilor, la spectacolul lumii și a se conecta la respirația poemului, pe de altă parte.                                             
                    Masaoka Shiki afirma că haiku este un instantaneu al realității înrudit cu fotografia, în vreme ce  R.H. Blith  considera că haiku-ul își maschează profunzimea sub un umor specific sau o aparentă simplitate.  Perfect conștient de riscurile unui astfel de exercițiu de acrobație fără plasă,la mare înălțime stilistică, care este crearea de haiku, mai mult,  în altă limbă decât cea niponă, Mircea Petean mărturisește în  Însemnări:  am scris un soi de tanka la începuturile mele poetice, fără să fi știut prea multe despre exigențele speciei. Am continuat, după o primă fază de inițiere, să scriu haiku în răspăr față de reguli. Apoi am început să număr silabele. Ulterior forma mi s-a impus de la sine, odată cu adâncirea lecturii  și a meditației concluzionând astfel  ignorarea esteticii speciei, ca și a filosofiei pe care se sprijină ( taoism, budism, zen ), conferă caducitate oricărei întreprinderi .  Calea poetului spre haiku e undeva între kenji-pauza de respirație și kigo-pauza de respirație cosmică. Este acesta chiar locul unde se în-ființează cuvintele? Este acesta locul unde poetul devine un oficiant al misterului, un maestru al sugestiei? Iată cum o definește: Sugestie. Tăria de a miza pe forța de sugestie a unui detaliu, pe fărâma de gest a unui personaj care se retrage imediat în singularitatea sa. Și puține lucruri sunt mai prețuite în tărâmul de la Soare Răsare decât discreția elegantă și larg curpinzătoare a sugestiei. Și dacă numai  în gol se găsește adevăratul temei al lucrurilor, conform metaforei lui Lao Zi, în artă, însemnătatea aceluiași principiu e lămurită de valoarea sugestiei. Prin lăsarea a ceva nespus i se dă privitorului ( în cazul nostru, cititorului ), un mijloc să întregească ideea. În chipul acesta îți subjugă luarea-aminte o mare capodoperă până când pari că faci parte din ea. Un gol îți stă înainte în care intri și-l umpli până la margine cu emoția ta estetică mărturisește  Okakura Kazuko. Și da, haiku-urile lui Mircea Petean, cunosc aceste mângâieri ale sugestiei.Și mai cunosc atingerea vrăjită a mono no aware, acest patos al lucrurilor, strunele efemerului ce vibrează deja din tilturile capitolelor, iată: Ploi, Zăpezi, Între râuri, Lumină de august-amăgitoare și amare precum clipa ce trece. Chiar un eveniment binecuvântat cum este venirea pe lume a Dariei, nepoata poetului, duce la meditații dulci-amare: Am avut sentimentul atunci că toată literatura lumii nu înseamnă mare lucru în comparație cu miracolul nașterii unei noi ființe umane. Drept care m-am lăsat pradă bucuriei și îngrijorării (...), am arat apele mării, la Celle Ligure, (...) lăsându-mă răsfățat de lumină. (...) La o lună de zile după aceea, am scris dintr-una într-o singură zi textele din Lumină de august. Și, repet, aceste texte-după cum le numește poetul, sunt sub semnul nu doar al mono no aware ci și, cum altfel, al lui lacrimae rerunt , o teribilă însoțire a spiritului nipon cu cel latin ce atinge sațietatea într-o transfiguratoare melanholie .  Poate din acest motiv, la care se adaugă măiestria atinsă în aceste haiku-uri de maturitate, versurile din Lumină de august  sunt dintre cele mai de preț ale orfevrăriei  unui Mircea Petean înnobilat de tăceri și tristeți: piatra colinei-prima/ și ultima certitudine-/ lumină de vânt
                        Mircea Petean ne invită la un hanami, la un picnic sub cireșii în floare. Haiku-urile sale, sunt nori de petale și parfum, răsfăț vaporos de Somei Yoshino, florile mult îndrăgite pt puritatea lor. Sub tăcerile sale se așează oaspeții:  mai mulți decât Grațiile și mai puțini decât Muzele,  într-un tărâm al frumuseții ascunse  în care alegi pentru că ai fost ales.

marți, 29 noiembrie 2011

luni, 28 noiembrie 2011

INEDITE

              
 În numărul pe noiembrie al Mesagerului Literar și Artistic de BN, pagina V, mi-a apărut un grupaj de poeme, nucleu al unei viitoare plachete de versuri, ce se va numi, probabil, GEOGRAFII. http://mesagerul.ro/ipaper/2011/11/27/mesagerul-literar-si-artistic-noiembrie2011
Unul dintre poeme este:
                                                                  
http://www.stillglass.go.ro/Grigorescu/Data/Picturi/images/Image-24.jpg
De leagăn

mama era brodăreasă
un singur ochi
o pânză de sac
o mie de mâini
degete reci
apă de rodii
din cărbuni ivind
firul de mătasă
clădind
în vârf de ac
îmbătații mesteceni

o mie de zile
fiecare
un cântec negru.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

J'ai longtemps habité ...




 

”J'ai longtemps habité sous de vastes portiques/

Que les soleils marins teignaient de mille feux...”  Credeți în vieți anterioare?
                          




 



                          

vineri, 18 noiembrie 2011

Toate-s vechi...

                 Am dat peste niște fotografii de la o emisiune din 2009 ( ce vremuri :)  ),la, pe atunci, SomeșTV, acum preluat de citadela Cluj-Napoca și devenit Transilvania TV, emisiune moderată de părintele poet Ioan Mărginean; vorbeam despre destul de proaspăta lansare a Cărții cu Fluturi ( Limes, 2008 )...

LA MULȚI ANI, CĂRTUREȘTI CLUJ!

                                                                                                                                                                                                                         
                              Ziua de 22 noiembrie va fi una cu dichis, iată :
”Pe durata intregii zile de 22 aveti reducere de 10% la toate cartile din librarie, ceaiul este gratuit si niste prajiturele va vor imbia de pe platouri.
 
Nu vrem sa stricam randuiala Serii de povesti din fiecare marti, doar ca o mutam in ceainarie si o incepem mai devreme, la ora 18:00. Invitata noastra, care-i va cufunda pe cei mici in lumea basmelor, e doamna Rodica Tulbure, realizatoarea emisiunii Sesam deschide-te de la Radio Cluj.
 
Iar de la 19:00 il vom asculta intr-un microrecital special de chitara clasica pe Sergiu Hudrea, elev al Scolii Elf - in varsta de 14 ani, el este una dintre cele mai mari confirmari ale scolii romanesti de chitara clasica. Palmaresul lui Sergiu s-a imbogatit in 2011 cu 12 premii in competitii nationale si internationale, intre care Premiul I in doua competitii internationale (la Belgrad si Sarajevo ) si unul dintre cele mai importante premii obtinute de chitaristii romani in ultimii ani: Premiul III la Guitar Foundation of America (SUA).” Mai multe informații puteți găsi pe pagina de Facebook a oamenilor frumoși de la Cărturești Cluj.
                       La Mulți Ani!

                         

luni, 14 noiembrie 2011

CASANDRA IOAN-PROFILUL AERULUI

Trecutul e timpul cel mai gingaș

              În numărul 38 al Luceafărului de dimineață, o cronică la volumul Casandrei Ioan, Profilul aerului, apărut la editura Limes și care poate fi citită aici     http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3823&editie=158            sau mai jos.

         
                                                     Trecutul e timpul cel mai gingaș

                  Casandra Ioan face poezie între patru pereți. De mormânt. Mormânt în pământ reavăn. Un cuvânt prea mare pentru o poetă atât de tânără: Moartea, își întinde apele tulburi peste cel mai recent volum al poetei din Aiud, Profilul aerului, apărut la editura Limes în 2010. Este cel de-al doilea volum de poezie al Casandrei Ioan, primul, Ucenicul vânător, publicat de asemenea la editura Limes, în 2006, fiind și câștigătorul Premiului Mongolul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj. Departe de a fi doar o cochetărie,  departe de a folosi doar de paradă această metaforă funestă, Casandra Ioan jonglează cu fațetele și nuanțele morții, desenând profilul aerului, văzut de acolo, din lut. Și cu toate că poemele adulmecă transparentele înălțimi ale eterului, buchetul de susur al apei, subțirimi de îngeri, ele nu caută înălțarea din teluric. Această neconvențională și lipsită de teatralitate apetență pentru funebru, dictată de resorturi intime, nu transformă totuși poezia în macabru, poemele nu ”suferă” de rigor mortis, dimpotrivă, uneori cadența lor devine sprințară. Moartea, în poezia Casandrei Ioan, se așază în straturi: mormântul, pământul din groapă, sufletul în contrapondere cu viața nu cu mult mai optimistă ori mai luminoasă. Astfel, pământul este această potrivită îmbrăcăminte de catifea a sufletului iar la fiecare răscruce, ne așteaptă morminte largi/ și morminte înguste iar între simetria soarelui/ și simetria mormintelor(...)nu există cale de mijloc, și tot ce pare soarelui bine alcătuit,/va sfârși într-un mormânt asemenea./ Și tot ce pute soarelui,/ va pute/ chiar dacă va sta în umbra unei cruci ...până la urmă nu acea moarte ne rănește pe noi/ întinsă sub meri după îmbăiere(...)/ ci inocența și înțelepciunea locului.
                    După ce s-a înfruptat din repaos de-a lungul primului grupaj de poeme reunite sub titlul Îngeri de apă, Casandra Ioan ridică Schele (cel de-al doilea grupa al volumului) pentru a ajunge la înălțime cât să contemple Santa Fe în trei ferestre (al treilea grupaj). Deși bine infuzată în poemele primului grupaj de versuri, tema morții este reluată și în următoarele două, într-un melanj care, departe de a o dilua, dimpotrivă, îi pune culoarea și mai mult în evidență.
                  Schelele, poemul ce dă titlul grupajului, țin ochii bisericii deschiși,/ se lucrează la suflet./ Voci de zidari spoiesc liniștea /(...)/ Sfinții au fost luați prin surprindere,/ pe chip li s-a întipărit/ un fel de duioșie;/ se lucrează la suflet.
                  Satul păpușilor albe este un poem autoportret, o privire stingheră în oglindă: am făcut cândva parte/ din satul păpușilor albe;/ ele își ascundeau în sân/ rușinea/ de-a fi fost tinere cândva,/ de-a fi fost înconjurate de zăpadă,/ de-a fi fost fildeș arcuit./ Am făcut cândva parte/ din satul păpușilor albe,/ iar acum e doar duminică din nou...
                   Meditațiile pe seama Poetului și a Poeziei, au chipul unei plonjări într-un etern bine rostuit, (dar paradoxal aflat sub semnul ...întrebării), în opoziție cu moartea, senectutea, efemerul și iluzoriul pe care le practică neted, ca un ritual, această poetă copil bătrân care a ales să scrie la izvoarele Stixului. Tolănită într-un poem descriptiv Casandra Ioan își îngăduie o existență mai temeinică decât în tumultosul concret, în actul de creație salvator, prin rotirea sa spre timpul cel mai gingaș, trecutul, cum mărturisea poeta într-un interviu acordat lui Aurel Pop,și aici se iscă întrebarea din primul poem: M-am întrebat atunci la ce bun poezia?/ Nu era nimic din ce cunoscusem până atunci/(...) a rămas peste ani întrebarea:/ la ce bun?/ și eu, poeta, scriind și/ străduindu-mă să-i răspund. Inocență care, cum altfel?, nu primește răspuns: Însă tăcerea,/ rămâne acolo,/ neatinsă/ vorbindu-ne de lucrurile,/ de dincolo de cuvânt.
                    Santa Fe în trei ferestre cuprinde poeme ce redau sunetul interior al experienței din perioada pe care Casandra Ioan a petrecut-o, ca artistă în rezidență, la Institutul de Artă Santa Fe, New Mexico, Statele Unite, sentimentele căpătând înfățișare, în poeme din seria noimelor: Noimă augurală, Noimă cu șoim, Noimă nevolnică, Noimă 4 sau în cărțile poștale cu Aprozar și Menuet.
                   Poemele de dragoste par ușor stinghere, pe alocuri nearticulate. Alegând să cultive o anumită resurecție a unor termeni arhaici, poate pentru amprenta de peren, aceștia nu intră în continuitate spontană cu versul, care nu mai poate curge nestingherit. Alte poeme par simple fotografii, prea grăbit trecute în pagină, prea puțin trecute prin vraja văzului interior.Versurile cu rimă sacrifică profunzimea și disponibilitatea poemelor , la care se adaugă un mai mult sau mai puțin ascuns patetism, constituindu-se pentru viitor într-un traseu de evitat.
                       O atentă autoscopie, descoperirea și cartografierea, printr-o chibzuită alegere a grâului de neghină, a unui făgaș propriu, mai decis și poate, cu particularități mai... solare (sau nu) sunt de privilegiat pe parcursul unui viitor travaliu spre noi exerciții de libertate .



                                                                                  

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Cum am scăpat de Apocalipsă

                    Pentru pesimiștii cârcotași, nihiliști și sceptici, dintre care cea dintâi sunt eu, Zilele Poeziei la Dej, desfășurate în temuta zi de vineri, 11 noiembrie 2011, au fost o revelație. Dacă, în urmă cu numai două săptămâni, în capitală, la lansarea celui mai recent volum de versuri al unuia din marii poeți contemporani, Nichita Danilov cu al său ” Imagini de pe strada Kanta ” ( editura Tracus Arte ), au participat în jur de 15 persoane ( ce se întâmplă oare? ), la Dej, șaptezeci la sută din Sala de Festivități a Cercului Militar era plină de iubitori de poezie, evident, nu aduși cu arcanul. Am văzut părinți cu copiii de mână, pensionari, liceeni, artiști, cadre didactice, preoți, studenți, etc. O atmosferă elegantă, elevată și caldă. Sentimentul, pe parcursul întregii după-amieze ( zilele poeziei sunt de fapt o după-amiază ) a fost de mare familie, extrem de rar și extrem de greu de obținut. Clubul Cultural Euphorion a acordat premii ( care nu au constat doar în diplome ). Programul a fost următorul: decernarea Premiului Național de Literatură Radu Săplăcan (ed. a II-a) (volum poetic: poetului Ion Mureșan  pentru deja multpremiata Cartea Alcool; manuscris de poezie: Ioana Pop, Colegiul Național Andrei Mureșanu, XII-D), lectură publică de poezie (Ion Mureșan și poeții dejeni);,expoziție de pictură / sculptură Dan Emilian Daniel / Alexandru Ghețe.
                        Cum am scăpat de Apocalipsă? Prin POEZIE.
  Ion Mureșan și Ioan Mărginean, momentul decernării Premiului Național Radu Săplăcan.
 



miercuri, 9 noiembrie 2011

MIRCEA MUTHU

                        În această după amiază, în cadrul Cenaclului Saeculum, Beclean, a conferențiat domnul Profesor Universitar Doctor Mircea Muthu pe tema ” Mutații spațio-temporale în percepția operei literare”. Manifestarea a fost organizată în colaborare cu Clubul Cultural Euphorion Dej și cu sprijinul financiar al Centrului Județean pt Cultură Bistrița Năsăud.

vineri, 4 noiembrie 2011

Tanka

             Un poem din volumul ”Libelula ce-a-nvățat zeii iubirea” -Ruboko Sho- tanka erotice, în traducerea lui Leo Butnaru, volum apărut la Editura Fundației Culturale Poezia în 2008:

                                                  Fişier: Ito Jakuchu 001.jpg    

                                                 Crângul de bambus e-mpestrițat
                                                 De veștminte netrebuincioase.
                                                 Cuprins de dragoste geme pământul.
                                                 Peste creasta-naltelor tulpini
                                                 S-a și înălțat devremea lună.

luni, 31 octombrie 2011

Se aprind lumânările

http://www.emaramures.ro/userfiles/Image/Foto%20Generice/Diverse/Lumanari-aprinse_00.jpg

                               Prima zi a lui noiembrie este ziua în care, în unele părți ale Ardealului, de Luminație, se aprind lumânările în cimitire, la mormintele celor plecați. Voi face la fel, pt tata și pt ceilalți morți ai mei. Dumnezeu să-i ierte și să îi odihnească.

ANCA MIZUMSCHI - VERSOURI

duminică, 30 octombrie 2011

Pod între insule

              O cronică a mea, apărută în numărul de octombrie al Mesagerului Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud la volumul Versouri al Ancăi Mizumschi:


                                                             Pod între insule

                  După ”Poze cu zimți” (cartea unei iubiri imposibile) și ”Anca lui Noe” (cartea unei imposibile intimități spirituale), ”Versouri”-le Ancăi Mizumschi refac ”desenul din covor” al unui traseu poetic foarte special... scrie Simona Sora pe coperta a 4-a a volumului apărut la Editura Humanitas în 2010, un volum în care ilustrația grafică a lui Petru Lucaci îmbracă Versouri-le Ancăi Mizumschi cu eleganța unei little black dress.
                  VERSOURI este un volum aflat sub grația Corabiei lui Sebastian: Nu moartea, ci viața, pe care o purtăm în noi, necunoscută, mă tulbură. (...) citim în Prolog. De fapt, volumul Ancăi Mizumschi pare a naviga pe apele tulburi ale vieții, coagulând între  două eterne repere: iubirea și moartea. Mai ales moartea: o femeie prinsă între/ moartea de ieri/ și moartea de mâine. Mai ales iubirea: să adorm legănată de murmurul oceanului tău interior. Viața Verso-urilor, la fel ca orișice/orișicare viață este o încercare în spirală de a decoda aceste două sensuri. Sunt ele chipuri ale aceleiași divinități? De altfel, volumul se naște din tensiunea, din contrastul acestor două embleme cu texturi diferite și care, fără a fi dispuse pe axe verticale, ori în vreo căutată simetrie, sunt jocuri filtrate parcă prin aripi fine de flutur: jocurile dintre alb și negru, dintre plin și gol, clar și obscur cu inserții de sacru. Între acestea vibrează fie exuberanța dureroasă a  arabescurilor arhitecturii intime feminine, în vaporoase nuanțe de griuri, fie fermitatea neșovăielnică a xilogravurii, în tonuri decise, tratate într-un ritm a cărui expresivitate nu riscă o aglomerare nefastă în distribuirea acestora pe pânza volumului. Spectacolul întâlnirii dintre densitatea peisajului urban ( Asfaltul acesta pe care calc se întinde/ sub picioarele mele voluptuos și somnoros ca o magie ; orașul se scurge pe lângă mine; etc. ) și tușeul clar al elementelor de arhaic devenite prototip simbolic ( Eu nu am perete/ de răsărit/ pe care să pun/ icoane; așa cum pe vremuri mănăstirile coborau singure/ și nechemate de nimeni/ dintr-un lemn) este reliefat discret, dincolo de privirea vulgară . Maniera în care se orchestrează sincretismul acesta dintre/între urban, postmodern și rustic, arhetipal, fără basculări stridente ci  aproape cu firescul din frumusețea unei respirații este un pelerinaj, de fapt, între două lumi, pelerinaj al cărui ideal este recuperarea, restituirea în aici și acum, un aici și acum al Ancăi Mizumschi, a unor teme atemporale, într-o proprie și foarte intimă reactualizare : iubirea și moartea, proiectând cititorul într-o organizare articulată, cu delicate registre îndepărtate. Se fură moartea/ întâi se fură moartea îmbrăcată în argint ca icoanele/ ferecate,/ apoi se fură moartea pe sticlă/ pictată// prin care se văd oscioarele subțiri ale feței ca niște fecioare// care tac. Dar cel mai des se fură moartea/ zilnică, dezbrăcată de haine, până când/ primarul a zis nu știu/ ce să vă fac, nu am bani pentru/ toți bodyguarzii ăștia de cimitir,/ luați-vă morțile// acasă.
                                           Volumul, unitar, lasă deschisă, permite/promite o evoluție interesantă și posibilă, cu ușoare ajustări ale aritmiilor date pe alocuri de prețiozitate și artificial.

                            Reverența și cutezanța acestor restituiri apropie Versouri-le Ancăi Mizumschi de pânza lui Ion Lazăr Pod între insule. Aceeași știință a gestului*, aceeași mare bucurie a liniarității, simț al spațiului* și același joc de linii și curbe*, aceeași proiectare într-un spațiu al eternității*. Atunci când viața se leagănă între două insule -Moartea și Iubirea- peste apele adânci ale haosului, numai Artistul articulează cu durere, cu tandrețe, cu disperare, o delicată Punte a Suspinelor dintr-o necesitate viscerală de supraviețuire, de echilibru, ordonând prin cuvânt golul -numit viață- dintre iubire și moarte. Singur Artistul oficiază, în calitate de Pontifex, această vrăjire/îmblânzire a vieții, a lumii: Phosphorus umil, purtător al sensului fecund peste ape adânci de întuneric.
                       

*Profesor Universitar Doctor Negoiță Lăptoiu despre pictura lui Ion Lazăr, la vernisajul expoziției personale a acestuia Ion Lazăr-Pictură și grafică, Galeria de Artă Frezia, august 2011

                                                                         Andrea Hedeș
                                                                         26.09.2011 la Dej

miercuri, 19 octombrie 2011

DEANIA NEAGRĂ-ALEXANDRU PETRIA

Un Twin Peaks ardelean

             Prestigioasa revistă Luceafărul de Dimineață apare de astăzi într-un nou format: 24 de pagini lunar. În acest prim număr de după vacanța de vară,nr. 36, o cronică a mea la Deania Neagră scrisă de Alexandru Petria, cronică pe care o puteți citi accesând Luceafărul on-line ( veți găsi acolo articole remarcabile )                    
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3740&editie=155   
                 
           fie mai jos:
Deania Neagra Un Twin Peaks ardelean


                Rândunelele încetează să mai fie rândunele când este vorba de petrecerea iernii, pătrunzând în locurile lor izolate, acvatice, ele devin scoici, spune un mit chinezesc relatat de Marcel Granet. Circumscrise într-o zonă crepusculară, personajele Deaniei Negre, cea mai recentă carte a lui Alexandru Petria, apărută la editura Herg Benet,2011, trăiesc într-un Twin Peaks ardelean, o așezare în care ființa își pierde speranța de înălțare, de avânt, de zbor, condamnată la o veșnică hibernare prin încapsulare în bobul de chihlimbar ce-i refuză menirea, o întemnițare fără de sfârșit sub presiunea ce încovoaie lăuntrul până la diformitatea în stare embrionară, într-o veșnică iarnă ce începe cu...Prima zăpadă.Oamenii încetează să mai fie OAMENI: nici mântuiți, nici damnați, bântuie acest micropurgatoriu numit Deania Neagră ( cum altfel? ),  în care fiece zi, fiece clipă, fiece preocupare ( iar aceasta nu poate fi decât mizeră, derizorie ) stă sub pecetea celebrului vers: LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH'ENTRATE ...
                     Conștiente de acest mutilant adevăr, personajele participă, se aruncă, de fapt, în vâltoarea unui bal mascat macabru, fiecare jucându-și propriul rol și pretinzând că îl ia în serios printre povești de crăciun,printre oameni „serioși”, garoafe cu viermi, fapte creștinești, în aburi sau chiar în Casablanca.
                     Deania Neagră, încă de la primele cuvinte, curge ca o liturghie neagră a derizoriului, absurdului, macabrului, diformului, lascivului, cântată pe teritoriul rotund a 27 de proze foarte scurte, genul flash. 27 de boabe de mătănii care, sub alergarea fluidă a textului, pulsează în subliminal, hipnotic, o mantra: Deania Neagră, Deania, Neagră, Neagră, Neagră...
                        Teritoriul liliputan al fiecărei povestiri surprinde prin a se descoperi drept o adevărată planetă. O planetă în care temerarul cititor/explorator e nevoit să stea într-un picior, dar totuși, o planetă.  Acest cadru restrâns nu împiedică autorul să traseze, cu sprinteneala unui Ioan Popa-Popas, portrete fără cusur, povești, drame, alpha și omega unei vieți într-o singură pagină, asemeni unui cioplitor în bob de orez.
                       Flash-urile sale dezgolesc până la os toată paleta de scăderi și căderi ale sufletului. Nimic nu este iertat de lumina crudă ce se înșurubează în pulsația vieții și în intimitatea morții. Meșter în pirogravura pe cord deschis, Alexandru Petria nu iartă și nu își iartă nimic. În varianta sa, Cutia Pandorei mai adăpostește doar o mumifiată corcitură de speranță și naivitate. Alexandru Petria jupuiește pentru ca mai apoi să taie în carne vie, însă, deși pare unul din acei terifianți medici medievali care operează în întunericul tainei asupra subiecților ( nefericiți, deși reci ) el exersează în fond katharsis-ul ca formă de exhibiționism. Nu este un inchizitor ci un fachir ce se inspiră mergând pe cărbuni incandescenți și scrie șezând pe un pat de cuie:Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele și cu inima flendurită, deși numai vesele nu sunt chestiile despre care scrie Alexandru Petria. Flash-urile sale vor să convingă de faptul că autorul lor le-a văzut pe toate și nu mai crede/așteaptă nimic. Dar nu este și aceasta o mască, printre cele multe ale balului mascat Deania Neagră? Dincolo de mâna fără tremur a chirurgului, dincolo de ochiul de telescop Hubble, de vocile de catran ale cazanului cu smoală în care își înmoaie pana, sub pânza textului mocnesc, ascunse cu pudoare, pâlpâirile diafane ale candorii, mugurii cruzi ai unor tresăriri duioase mai cu seamă în povestiriri precum Nu numai despre Liviu, În aburi, O zi mult prea friguroasă sau Fotografie la mare.
                        Alexandru Petria convertește în favoarea actului literar  defectele profesionale din gazetărie, speculând la maxim faptul divers prin liniile precise și concise ale articolului jurnalistic, cu spiritul de observație mereu alert al gazetarului, la care se adaugă, pe post de sare și piper, umorul negru, suspansul, cinismul, ritmul alert, transformăndu-i pe vecinul Vasile, pe colega Andrada, ori pe nelipsitul de pe la târguri călugăr adunând bani pentru vreo mănăstire, transformându-i pe toți aceștia în personaje, nu de roman, ci de povestire, fie ea foarte scurtă.
                         Cu o nuia de alun, Alexandru Petria decoperă în teritoriul arid al Deaniei Negre izvoare. Izvoare sulfuroase, izvoare mâloase, izvoare amare, izvoare otrăvite. Dar simplul act al aducerii lor la lumină, chemarea lor la un rost și un nume, le vindecă.Cititorul nu mai are a bea cucută ci apă dulce. Căci prin scris se mântuiesc moravurile...




vineri, 7 octombrie 2011

Melancolie

Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
           Lucian Blaga-Melancolie

luni, 3 octombrie 2011

Paul Goma nu merită cetățenia română?






  • Scriitorul Alexandru Petria este semnatarul unei scrisori deschise către Parlamentul României:Paul Goma nu merită cetățenia română? scrisoare prin care cere reacordarea cetățeniei române lui Paul Goma. Dacă doriți și dumneavoastră să semnați această scrisoare o puteți face aici:


    http://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comment-43380

    marți, 27 septembrie 2011

    ÎNSEMNAREA CĂLĂTORIEI SPRE VEST-WU CHENGEN traducători CONSTANTIN ȘI MIRA LUPEANU, ADRIAN-DANIEL LUPEANU

    Astă seară traducem în familie

                      Cronica mea la cartea Însemnarea călătoriei de Vest a lui Wu Chengen,  cronică apărută în Mesagerul Literar și Artistic de septembrie:




                                                         Astă seară traducem în familie


                        În vara acestui an, la Editura Qilinul din Jad, a apărut mult îndrăgitul roman chinezesc Însemnarea călătoriei spre Vest-Xi You Ji. Romanul, scris de către mandarinul Wu Chengen (1504-1582) în secolul XVI, este unul din cele patru romane clasice din literatura chineză. Un roman fluviu ( 101 capitole cuprinse în două volume însumând peste 1 000 de pagini), fals jurnal de călătorie, roman mitologic, roman de aventuri, scriere ezoterică, roman parabolă, genul fantasy, legendă, poezie, frescă a Chinei secolului XVI, epopee și tot nu am spus mai nimic despre această scriere. Și cum am putea? Călugărul Chen Xuanzang, Măreție profundă, supranumit și Trei depozite de cărți rare și înțelepciune, personaj real (664 este anul morții sale), pornește într-o călătorie devenită legendară: o călătorie care a durat 14 ani, pentru a ajunge în India și a primi Scripturile cu care Chen Xuanzang se va înapoia acasă însoțit de fantasticii și fascinanții săi discipoli: Maimuța, Porcul, Călugărul Nisip. Dar, să luăm aminte! Această carte grăiește despre călătoria aducerii cărților sfinte, însă niciodată nu s-a abătut de la calea prin care individul își caută esența, o mărturisește însăși autorul ei, luminatul cărturar Wu Chengen. Iar un cercetător chinez completează: romanul este o alegorie a minții umane și nu o simplă fantezie1. Frumusețea și unul din factorii care l-au făcut modern și contemporan cu fiece veac scurs de la scrierea sa constă în stratificarea, în etajarea sensurilor, Însemnarea călătoriei spre Vest putând fi citit pe nerăsuflate atât de către, să spunem, un adolescent, ca simplu roman de aventuri, cât și de un cititor înarmat cu toate cheile hermeneuticii, precum și de toate tipurile de cititori pe care le cuprinde plaja largă mărginită de aceste două extreme. În acest sens, am putea numi Însemnarea călătoriei spre Vest drept un roman pagodă, fiecare cititor accesând nivelul la care însuși se situează, sensurile pe care le ascund lumile închise în fabuloasele pagini revelându-se  ori de câte ori acesta mai urcă o treaptă, căci dacă cine scrie, se scrie cu siguranță cine citește, se citește. După cum citim pe coperta a 4-a a cărții: Buddha e pe muntele Iluminării, nu-l căuta atât de departe/ Muntele Iluminării este în inima ta./ Fiecare om are pagoda Muntele Iluminării,/ La poalele căreia să se perfecționeze.
               Cititorul are în față prima traducere integrală în limba română, traducere făcută din limba chineză veche ( în limba română exista până acum doar varianta cu 30 de capitole tradusă din limba engleză ), folosind două ediții chineze, una publicată în anul 1987, la Editura Yuelu, Changsha, Provincia Huan, și o alta în 1995, la Editura Cartea Antică, Nanjing, Provincia Jiangsu, ambele au la bază manuscrisul cel mai autorizat, ediția Shide, realizată la zece ani de la moartea scriitorului2. Acest eveniment, traducerea romanului Însemnarea călătoriei spre Vest în limba română, se datorează Mirei și lui Constantin Lupeanu și lui Adrian-Daniel Lupeanu. O traducere în familie,deci.  Pentru a avea o idee a ceea ce a însemnat o astfel de muncă, și nu doar din punct de vedere cantitativ ( sunt totuși, peste 1 000 de pagini ), vom (re)aminti câteva...detalii. Limba chineză are peste 50 000 de morfeme.  După cum spune Maurice Mussat, un alt traducător de limbă chineză, Textele tehnicii din antichitatea chineză sunt greu de citit, deoarece cer, pentru înțelegerea lor,cunoașterea unor chei și stăpânirea perfectă a mecanismului codificărilor dialectice tradiționale3. În plus Cuvântul, în chineză, este cu totul altceva decât un semn ce servește la notarea unui concept. El nu corespunde unei noțiuni, căreia să i se fixeze, într-un mod cât mai definit posibil, gradul de abstracție și de generalitate. El evocă, făcând mai întâi să apară cea mai activă dintre ele, un complex indefinit de imagini particulare4, spune Marcel Granet, completând Limbaj fin și dur totodată, se simte că el s-a format în tratative în care se înfruntau voințe șirete5.
                        O muncă de călugăr benedictin, dar care are bucuriile și minunile ei, căci traducerea apropie la modul intim, dincolo de spațiu și timp,  reduse la un perpetuu aici și acum, autorul scrierii și autorul transpunerii acesteia într-o altă limbă. Există aici un act magic, de transfer, parțial, al paternității, căci atunci când nu trădează, dând șansa unei noi vieți, traducătorul înfiază în patria limbii materne opera asupra căreia s-a aplecat cu afinitate, cum altfel decât electivă.  Și cum creativitatea implică spiritul, inteligența, imaginația, care este partea Yang a (...) sistemului chinezesc Shao Yin-Chong Mo, dar în aspectul său materie Yin și care explică marea considerație de care se bucurau în China arta și poezia: cărturarii erau renumiți și respectați6, traducătorul, co-creator al operei literare, se va bucura de asemenea de privilegiul de care se bucură autorul operei, se va continua printr-o urmă în timp (...) prelungindu-se dincolo de el însuși7.
                            Însemnarea călătoriei spre Vest este un roman ce-și poartă cu grație cele peste o mie de pagini, peste o mie de foi în culori magnifice, amintind opulența imperialei flori de bujor, al cărei parfum luminează, prin intermediul traducerii, ceea ce are cel mai frumos8, oriunde și dintotdeauna, sufletul omenesc de-a lungul călătoriei sale.


    1. Autorii, în Cuvântul înainte al romanului Însemnarea călătoriei spre Vest, Editura Qilinul din Jad, București, 2008, pag. 8.
    2. Autorii, în Cuvântul înainte al romanului Însemnarea călătoriei spre Vest, Editura Qilinul din Jad, București, 2008, pag. 8
    3. Sou Nu Jing, cu o introducere și un comentariu de doctor Maurice Mussat, editura Pro Editură și Tipografie, București, 2005, pag.4
    4. Marcel Granet, Gândirea chineză,  Editura Herald, București, 2006, pag. 39
    5. Marcel Granet, Gândirea chineză,  Editura Herald, București, 2006, pag. 38
    6. Sou Nu Jing, cu o introducere și un comentariu de doctor Maurice Mussat, editura Pro Editură și Tipografie, București, 2005, pag. 38
    7. Sou Nu Jing, cu o introducere și un comentariu de doctor Maurice Mussat, editura Pro Editură și Tipografie, București, 2005, pag. 39
    8. Denumirea chinezească a bujorului, sho yo, însemnând cel mai frumos
                                             Andrea Hedeș,
                                            15.09.2011 la Dej