vineri, 17 februarie 2012

LEO BUTNARU-JEFUINDU-L PE PICASSO

                      Și tot în nr 2 al Luceafărului, la această adresă http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3944&editie=161    cronica la cartea domnului Leo Butnaru



                                                              Ochiul din cub

                    Imaginaţi-vă lexicul precum un cub Rubik. Există un mecanism central, limbajul, care „furnizează structura pe care sunt montate (...) şi în jurul căruia se rotesc” (sursa Wikipedia – Cubul Rubik) cuvintele. Un joc puzzle, un cub pe care poetul îl asamblează, demontează şi reasamblează fără dificultate, rotindu-l, distribuind combinaţii de culori, de configuraţii, universuri, orbite... Acest lucru îl face Leo Butnaru în volumul de versuri apărut în 2011 la Editura Vinea, Jefuindu-l pe Picasso, articulând acest material impalpabil într-o gimnastică spectaculoasă şi provocatoare.
                       Leo Butnaru nu îşi propune să rămână doar la măiestria şi luciditatea unui joc intelectual cu materia primă a poeziei, cuvintele. O glisare spre infinitul ei spaţiu intim este facilitată de ciclul Păuni la distanţă de 33 de ani, care, precum o picătură de concentré, poate fi cheia potrivită acestui univers şi cheia de boltă a poemului pretext al acestui volum, Un jaf. Şi aşa cum „Coada pianului lucitor lăcuită oglindeşte/ coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă”, tot astfel evantaiul celor cinci poeme se răsfrânge în suava picurare a piesei The peacocks (trio Bill Evans, bass: Eddie Gómez, baterie: Eliot Zigmund), ridicând însă peste linia amintirii, melancoliei şi visării torsiunea, tensiunea, tremoloul privirii într-un dincolo spre care cântecul cu totul particular al păunului, vehicul cu valenţe aproape psihopompe, îşi afirmă unica certitudine „ţipătul neagreabil dar/ desăvârşit al păunului-desăvârşit fiindcă/ oricine înţelege ce exprimă:/ singurătate şi trufie”. Deşi versurile sale desenează „păunii Dobrogei păunii/ Crimeei”, poetul vede mai mult decât realitatea „păunului răsăritean şi moale” al lui Ion Barbu ori „hieratismul îmblânzit (...) văzut din profil şi alcătuit din linii curbe” al celebrului păun din absida centrală de la San Vitale (vezi Mircea Muthu – Alchimia mileniului), deoarece aici, în ciclul Păuni, găsim privirea în­spre dincolo, înspre altceva. Ţipătul păunului are valoare de dispozitiv declanşator al transei hipnotice, „dar brusc ţipătul”, el facilitând dan­sul şamanic al spiritului în alte sfere, universuri, prin deschiderea ochiului magic al celui ce vede, Poetul. Acest act de magie rituală duce la o baptisma de imagini: „căci cei 1000 de ochi/ (adică şi libertatea)... strămutaţi pe... coada păunului de către Hera, mahăra zeie a Panteonului”, se deschid în mânuitorul de lumi, precum „albastrul ce îşi caută privirea”, după cum însuşi poetul citează din Celan. Această răsfirare simbolică de privire, de ochi ce caută, se răsfrânge peste întreg vo­lumul, făcând ca jocul cu lexicul să devină un zgomot alb peste care se aleargă ochii ce văd enorm: Spiegel im Spiegel, Peste graniţă, Uneori, chipul libertăţii, Turnul şi ferestrele din gând, Pericolul necesar... o identitate înrudită zodiacal cu fantasticii Ochi călători şi orbitoarele Pene de păun ale lui Ion Ţuculesc
                         „Ca sunet, vocea este elementul cel mai sensibil al materiei perceptibile”, scrie Mircea Muthu în aceeaşi Alchimie a mileniului, citându-l pe Barthes, „corpul (...) este matricea ei. Estetica a înaintat cu paşi mărunţi, dar necesari pentru circumscrierea vocii ca forţă arhetipală (...). ...vocea primordială există, se prelungeşte sub formă de intarsiuri în reprezentarea artistică şi nu numai. Urmele acesteia sunt mai mult sau mai puţin vizibile, oricum deductibile printr-un efort anamnetic (...)”, afirmă Mircea Muthu. Astfel, apare „forte-păunul-natură ţipătoare”, sunetul, vocea, ţipătul ca personaj liric: „Dar – brusc! – erupse/ ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea/ şi al acestuia din Euxin; stridente/ ţipetele puternice, cam sinistre; sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbat/ barem până la mijlocul mării/ ciocnindu-se acolo ca/ o curată nedumerire/ peste jocul delfinilor; ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii/ Crimeei; ţipătul păunilor e benefic pentru a ocroti lumea/ pentru a o descânta cu mieunat păsăresc-pisicesc/ şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii/ încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici/ ar putea avea o contribuţie serioasă japonezii) chiar/ şi atunci când o vezi aievea...”. Versuri bântuite de ţipătul păunilor ca un leac amar.
                       Jefuindu-l pe Picasso este volumul unei duble spirale: jocul agil cu ceea ce este complicatul mecanism al limbii şi luminile acute, atent polizate, ale unor lumi aflate, după o expresie a lui Mircea Oliv, „în punctul sofianic al înnoirii”.

2 comentarii:

  1. Dragă Andrea, mulţumiri şi urări de bine, chiar de - minunat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc frumos! Inspirație pe mai departe!

    RăspundețiȘtergere