joi, 31 mai 2012

FLORICA BUD - MI-E DOR DE-O POHTĂ BUNĂ

                    În numerele 5-6 ale revistei Luceafărul de dimineață, găsiți cronica mea la cartea doamnei Florica Bud,  Mi-e dor de-o pohtă bună,


                             http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4052&editie=164


și desigur o puteți citi și mai jos:


Mi-e dor de-o pohta buna





                                                                 Lada de zestre
                     Nelipsită din nicio gospodărie țărănească, sculptată cu migală, aflată la loc de cinste, în capătul laviței, stă lada de zestre. La ea acasă acum doar în muzeele etnografice, ascunde o întreagă lume de frumusețe și mister, aproape dispărută: valuri de pânză, cerge, ștergare, procute, perne, cearcafuri cu cipcă, traiste, haine de sărbătoare, zgardanul, mărgelele,”trusoul” fetei de măritat dar și actele și banii. Tot ce era mai de preț într-o gospodărie, tot ce se șterge încet, din amintirile noastre.
                           O astfel de ladă de zestre, atent și cu meșteșug lucrată, este recentul volum al scriitoarei Florica Bud, publicat la Editura Mașina de Scris, București, 2011. Dar ce ascunde, ca un adevărat cufăr plin de comori, lada de zestre a Floricăi Bud? Ridicând cu grijă capacul, descoperi că este vorba de un cufăr cu povești. 37 la număr și ritmate de un ritual narativ particular, fiecare din ele conservând un stil de redactare și o atmosferă purtând ”semnul de meșter” al scriitoarei: intro-ul poveștilor-povestiri care este nostalgic, poetic, ingenuu pentru ca Florica Bud să realizeze apoi, în mare viteză, o mișcare de fandare, condeiul devenit floretă, îngustă și sensibilă, înțepând sau aplicând lovituri, din fericire, neletale, în cele câteva rânduri devenite ....pe nemestecate pamflet.
                         Spațiul povestirilor este organizat de limbajul încărcat de savoare locală ”urmare a coabitării mai multor etnii, vocabularul a fost și mai este destul de amestecat, eludând deseori normele limbii literare.(...) îmi este drag să mă întorc acasă, la părinții mei unde mă simt în largul meu (...). Mă exprim în voie și mă joc cu regionalismele, locuțiunile și expresiile populare (...)” , ori acest joc lingvistic se desfășoară, cu naturalețe, în paginile volumului.
                        Un răsfăț din lada de zestre sunt rețetele din zona Maramureșului, rețete tradiționale care, față cu Epoca Fast-Food, cu viața trăită Fast-Forward, reînvie nu doar arome dar și un stil de viață supus altor ritmuri, altor valori, unei cu totul alte coerențe, un timp care iată, devine Paradisul nu pierdut ci totalmente necunoscut și de neînțeles generațiilor tinere: prânz țărănesc de sărbători, ori amninosuri de sâmbăta.                    
                      Ca niște fire de levănțică puse printre șterguri și perne, vin apoi precise repere geografice, istorice, etnografice și amintiri dintr-o copilărie la țară.
                                                            
                       Găsim, cum altfel, în ladă, și o oglindă fermecată. Ea arată adevărata identitate, rădăcinile, restituind chipul curat ”domniscarășilor (nici domni nici țărani)” căci, din nefericire, ”aceștia uită cine sunt”.
                         Îngălbenite fotografii de familie: ”Copii se născuseră la timp, femeile erau harnice și gospodine, mult prea cuviincioase, pentru care bărbații erau un rău necesar”, ”bunicul Victor, Victoru lui Hedeș (ținută dreaptă), un bărbat frumos, semeț și bogotan.”, ”Părinții mei, Ioan și Cornelia Trif, țărani harnici, au avut grijă, de-a lungul celor șase decenii de când își mănâncă împreună sacul cu sare – de cai, de mărhăi (vaci), de porci, de galițe (găini),de rațe, de gâște și de thiurcani (curcani).
                      Și mai sunt, timide, discrete, presărate printre culorile și miresmele tari, anume spre a se ascunde, a se topi în spatele lor, în desen fin, căutările, frământările, întrebările, devenirea, traseul de viață, bulbii delicați ai începuturilor, al durerilor înăbușite și a unei puternice sensibilități :”Din fericire, am venit pe lume într-un nimb luminos și vesel, neluând în seamă nemulțumirea părinților. În locul băiatului mult dorit, primeau plocon pe cel de-al doilea copil, tot o fetiță. Din această cauză mă simt vinovată până în ziua de azi și mă străduiesc să compensez...Dar cum Doamne-Doamne nu m-aîntrebat dacă vreau sau nu să fiu o biată femeie, nu am avut de ales și... sunt ceea ce a voit El.” ”Mereu m-a întristat faptul că pe ea (pe sora mai mare n.n.) au botezat-o cu două nume frumoase și mie mi-au pus un nume pe care nu l-am agreat niciodată” sau ”Mama mea a fost în veci (mereu) zgârcită cu laudele. Noi, fetele ei, nu am fost niciodată destul de frumoase, deștepte, harnice, bine îmbrăcate. De aceea personalitatea mea s-a dezvoltat greu și probabil doar la maturitate am reușit să mă dumiresc exact cine sunt.”ori a unei puternice sensibilități, vădite în scena în care, adolescentă fiind, ”devenisem o piesă de neînlocuit dintr-un puzzle cu...guițuri” făcând parte, volesn-nolens ”din staff-ul porcului” la ”partea cea mai grea; bonțălitul (tranșatul)” chiar în mijlocul lecturii clandestine a Scrinului negru și a încropirii primelor versuri toate peste olaltă mă făceau să mă simt o neînțeleasă, o pthicată din cer în mijlocul acestui carnagiu porcifer” O introspecție lucidă, curajoasă, o privire în urmă cu iubire și înțelegere ”De ce mă voi fi simțind descoperită atunci când un val de duioșie îmi dă târcoale?”...
                      Și peste toate acestea, se revarsă din lada de zestre valuri de miresme, într-o împletire năvalnică: ”cea mai aromată dulceață”, ”mirosul legumelor se amestecă cu mireasma îmbătătoare de cimbru și morar(mărar), mirodenii agățate în grindă”,cu adieri de flori de soc și aroma cozonacului fierbinte... Dar ceea ce unește și dă corp tuturor acestor miresme, ceea ce le conferă unicitate, nume și caracter, amestecându-le în alambic și picurându-le apoi într-o unică și prețioasă esență, esență care învăluie cititorul și ”singularizează” lada de zestre este parfumul unei  femei, cu toată istoria ei, cu bucurii și tristeți, cu nopți și zile, cu zbateri, căutări și deveniri, cu dureri, șovăieli și bucurii...

                                                                   Andrea Hedeș                                      
                                                                    29.04.2012 la Dej

luni, 28 mai 2012

Mai există bizoni. Și cei care-i văzură - Radu Ilarion-Munteanu, Liviu Ovidiu Penea, Lucian Perța

                     Luna mai, pe lângă multele semnificații pe care le are pt mine, înseamnă și debutul meu în cronica de întâmpinare. Iar acest mai este cel în care se împlinesc deja doi ani de publicistică. Îi mulțumesc domnului Virgil Rațiu pt încredere și pt susținere. Fără domnia sa, lecturile mele ar fi rămas doar ale mele.
                     Cronica acestui mai, de citit aici

http://www.mesagerul.ro/ipaper/2012/05/26/mesagerul-literar-si-artistic-mai2012




Mai exista bizoni. Si cei care-i vazura


sau aici:


                                                         Diortosiri în sticlă

                      Dintre zografi, preasmeriții Radu-Ilarion Munteanu, Liviu Ovidiu Penea și Lucian Perța, cu multă osteneală au adunat împreună și au aranjat, după multă cercetare, într-o carte, vechiul și tainicul meșteșug al turnării de clopote. Dar, precum adevărații zografo didascalos, această erminie, ”de nimic fiind ea lipsită dintru cele ce sunt trebuincioase pentru meșteșugul acesta”* au ticluit-o astfel încât numai ucenicul cel mai iscusit, ”împodobit cu darurile firii”*, dintre cei dornici de a-l deprinde și numai ”cu multă osârdie și încercată iscusință”* să poată dezlega structura aceasta revelatoare, rostită senin. Astfel, cei trei meșteri lucrează această erminie, nu oricum, ci în întregimea sa precum și cu diortosiri cu tot măiestrit ticluită în sticlă, sub numele: Mai există bizoni. Și cei care-i văzură, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2011.
                    ”Necesități practice de atelier și de schelă”* precum ”și tot ceea ce privește meșteșugul” au făcut ca lucrarea să fie un triptic: Poemele clopotelor – Radu-Ilarion Munteanu, Parodii – Lucian Perța, Ilustrații – Liviu Ovidiu Penea, fiecare din ei  tălmăcindu-i pe ceilalți doi și astfel tălmăcind nu doar Erminia în întregul ei ci și fiecare pe sine.
                    Poemele clopotelor sunt feerii în sticlă modelată la temperaturi înalte, fiecare prinzând sub cupola transparentă un clinchet, un dangăt, un zvon de taină. Cântecul de argint tălmăcit în cuvinte și subțirimi transparente de Radu-Ilarion Munteanu vibrează în poeme-casetă de sticlă lucrată cu bucăți de aur, ascunzând în ele ”meșteșugul clopotelor” și toate câte ”le aveau în suflet meșterii clopotari” (Secretul meșteșugului clopotelor), în poeme-tablou de sticlă multicoloră, sprințară: ”Ting-ling-liiing!-face clopoțelul telegrafului”, ”în timp ce privirea pilotului,/ adevăratul căpitan/ lunecă pe colinele de pe țărm/ departe,/ departe/ acolo unde vântul rostogolește norii.” (Viața pe Mississippi), în poeme de Baccarat: ”nu toate clopotele sunt făcute din metal sunător” (Clopote de tot felul), ori ”Numai două perechi de urechi auzeau fiecare bătaia inimii celuilalt, în timp ce, zugravul de icoane, din colțul lui, sub gluga cernită, auzea glas din cer, precum că legământul tăcerii trebuia să ia sfârșit” ( Povestea tânărului meșter de clopote), poeme din sticlă suflată în formă de inimă, în care meșterul sticlar a căutat să obțină albastrul cobalt cel mai pur (lucru peste puteri de realizat, poate tocmai din cauza unei prea mari intimități cu misteriile durerii) ”din piatra vorbei zid împărătesc/ bisericii care, cântând, ne curge-n vine.” (Biserica din piatră de hotar)  sau ”Și, pentru că toate astea/ trebuiau să poarte un nume/ Le-ar fi botezat/ o căutare a Graalului.” (Graalul regăsit).
                      Fiecare din aceste gingașe alcătuiri își găsesc reflectată forma, structura, culoarea fie în jocul desenelor în nisip pe sticlă: ”Viața la Vișeu de Sus e foarte agitată,/ mai ales vinerea, când e târg.” (Viața la Vișeu de Sus), ori ”Apoi a mai montat un clopoțel la ușa de la intrare,/ a demontat alarma de fum/ și și-a comandat o firmă nouă cu litere uriașe, italice:/LA MAGAZINUL CU VISE-PLANTE ETNO-BOTANICE” (Magazinul de vise), fie în apele de oglindă venețiană ale parodiilor meșterului șlefuitor de sticlă Lucian Perța precum în versurile: ”(...) în clopoțelul lui era o întreagă/ lume de sunete, pe care el,/ în toată copilăria lui, le-a luat și le-a îngrămădit acolo.” (Clopotul mănăstirii Rohia), ”(...) dar dacă veți sta vreodată pe malul Dunării, (...) veți auzi imamul chemând la rugăciune/ și dangătul clopotului bisericii/ urcând până la cer, din genune...” (Ada Kaleh).
                              Meșter în filigran, Liviu Ovidiu Penea lucrează delicate miniaturi în peniță, privind lumea ca pe-un mozaic văzut printr-un glob de cristal. Ilustrațiile sale tălmăcesc drumul de la firul de nisip la cuptorul de sticlă până la miniatura transparentă și fragilă. Uneori, în acest drum, prea multă smerenie nu lasă aripile să se deschidă la adevărata lor anvergură, nebeneficiind de întreaga forță portantă a inspirației, pentru a recupera apoi în compoziții-memoir al clinchetului altor lumi.
                             Nu trebuie să excludem din acest demers nici componenta ludică a celor trei meșteri artizani. În spatele alcătuirilor de foșnet transparent și subțire, se aud, vocile de copii puși pe șotii: ”Frère Jacques, frère Jacques,/ Dormez-vous? Dormez-vous?/ Sonnez les matines! Sonnez les matines!/ Din, dan, don. Din, dan, don.”
                               De ce atâta grijă în a ticlui în sticlă secretul meșteșugului clopotelor din această carte-atelier de creație? Pentru ca aceia ”câți pentru a banilor iubire,cu lăcomie, fără de evlavie și cu nebăgare de seamă se apucă de lucrul acesta”* de îndată ce ar încerca a-l atinge l-ar preschimba în curcubee de cioburi, căci nu sunt orice fel de zografi, zografii aceștia, ci sunt zografi de vise, ”fierul de clopot” este pretext declanșator al catapultării în transcendent, exercițiu de libertate, ritm și măsură în dansul elementelor altor lumi, prezență și înfățișare a ”unei lumi intermediare, acea lume în care gândirea nu este încă distinctă de lucruri, în care imaginarul și realul sunt încă indiscernabile”**. Nu oricui îi este dată visarea, ci doar celui ce va desluși, fără a vătăma, gingașa lucrătură de sticlă, îi va fi dat să audă zvonul a douăsprezece clopote, ori, acela va fi ceasul când ucenicul își va primi aripile iar , visul ”în sus alergând”* va ”împodobi cu frumoasă podoabă și închipuire cerul (...)”*.
                     Căci, nu-i așa, mai există bizoni. Și cei care-i văzură...
  • * Citate din Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, București, Editura Sophia, 2 000.
  • ** Mircea Oliv, Principiul grației suficiente-Marcel Lupșe: un pictor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2 007
                                                                  Andrea Hedeș
                                                               10.05.2012 la Dej