joi, 24 decembrie 2015

vineri, 18 decembrie 2015

Aritmii în reviste

                         Mulțumiri Cititorului de reviste, domnul Aurel Podaru, pentru atenția acordată în   Mișcarea Literară  (Numărul 4 pe 21, pag. 153) întâmpinării Aritmiilor de către domnul Radu-Ilarion Munteanu și în  Revista Tribuna  (Numărul 315, 16-31 octombrie 2015, pag. 9).
                        Mulțumiri amândurora!
                       

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Carmen Nicoară - Structuri pentru demolat Gala

                             Cronică nouă! De citit în Revista  Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

„Fericiri de tăcut la colț”

        Andrea Hedeș

Carmen Nicoară a absolvit Facultatea de Litere la Cluj. A debutat literar în Revista Gândirea, serie nouă, în anul 1994. Pe ruta Cluj-Napoca – Paris își poartă cuvintele din care se alcătuiesc poeziile cuprinse în volumul de debut Structuri pentru demolat gala, 125 de pagini, publicat la Editura Eikon, București, 2015, volum ilustrat de Răzvan Krivach, cu o postfață semnată de Lucia Verona.
Structuri pentru demolat gala, așadar... Gala? Cine este gala? Alter ego-ul care, așa cum surprinde Lucia Verona, îi permite poetei „să se dedubleze, să se demoleze, să se reconstruiască fără încetare”. De altfel, gala este o entitate bine coagulată și coerentă în spațiul virtual, desenând o lume proprie, „le monde gala”, și care acum, iată, își face debutul și „pe hârtie”. Cum între lumea galei și cartea sa există un evantai de clar-obscururi pline de sens (fotografie, eseu, cronică de film), dar care nu se regăsesc în poezie, volumul fiind doar un element din această captivantă și originală structură modulară a personajului creat, ar fi fost interesantă o punte de legătură între aceste componente pentru cititorul nefamiliarizat și credem că, în acest sens, scrisoare de introducere în lumea galei ar fi fost o prezență fericită în volum. Iată un fragment din aceasta: „la mine dimineţile sunt fierbinţi de cafea şi miros a tabac, sunt foarte zgârcită la vedere, nu stau cuminte pe raft, nici nu adun mult praf pe tălpi. După-amiezile merg şi eu la terapeut cu mailurile despre mine după mine, desfac mărturisirile în patru vânturi şi scad din procentaje asemănărilor, mă plâng şi eu ca orice fetiţă cu chibrituri de singurătate şi de crăciun ş-apoi mă joc cu blitzul, cu creionul pe hârtie în căutare de colaje de amor. şi vă mai spun că am puse deoparte în lada de zestre, o blană de ursă mare sub picioare pentru când dansez cu mr cohen, şi-o osie de car mare în piept să pot topi orele în carusel cu dali. serile sunt ale mele, nu le-mpart cu nimeni, le mai agăţ în cui, le mai răsfăţ, le mai afum cu amintiri, le mai îmbăt cu orgolii, iar la sfârşit le parfumez cu ce-mi stă la-ndemână. îmi fac meseria de păpuşă şi seduc. acum că v-am mai dumirit cum e la mine, îmi aduc aminte că viaţa bate carnetul de bal, mai scot o mască, mai pun un voal, torn ş-un pahar de amor de la rece: să bem! să bem pentru păpuşi, pentru jurnale, pentru temeri şi vise care dau noaptea în foc. să bem ş-apoi cuvântul!ˮ.
Volumul de debut al lui Carmen Nicoară este volumul în care poeta construiește o lume pentru a o demola. Gala este o lume în sine, o lume a femeii-păpușă de porțelan, ridicată din temerile, visele, aritmiile, extazul și chircirile ei. O lume delicată, ridicată cu determinare și cumințenie de furnică, un ținut în care doar alter ego-ul unei poete ar putea viețui. Acestui efort demiurgic i se răspunde cu dragoste. O dragoste care se desface în nenumărate structuri pentru demolat gala, pentru demolat lumea ei. Carmen Nicoară pare să vorbească, în poemele sale, nu despre bărbați care vin de pe Marte și femei care vin de pe Venus, ci despre bărbați și femei ca părți gemene ale întregului androgin, dar care eșuează în a (se) recunoaște, a accepta și a reîndeplini, printr-un act de curaj, întregul, absolutul ființei umane. De aceea, actul magic al întâlnirii a ceea ce par a fi două flăcări gemene se dovedește a fi un pustiitor început al sfârșitului. Posibilitatea unei lumi perfecte, sub zodia echilibrului yin-yang este spulberată. Ceea ce se realizează sub efectul de diabolon este un Turn al lui Babel, semn al izgonirii din grădina parfumată a iubirii, semn al pierderii limbajului iubirii, semn al decrepitudinii cuvintelor: „aș vrea să-ți pot vorbi în toate limbile lumii/ sau măcar într-una pe care s-o știm amândoi/ limbă de dragoste/ limbă de noapte/ despre un fel de dor” (gloanțe oarbe de vorbit). În această construcție fără sens, femeia devine un spectacol al jocului cu măști, duritatea ocultând fragilul, tăișul cuvintelor vindecând rănile. Bărbatul devine puternic prin absență, prin refuz, prin negare, prin evadare, cu toate acestea, rămășițele lumii sunt și rămășițele sale.
În acest peisaj dezolant, al alienării, chipurile și vocile galei cântă, se roagă, plâng, se joacă sub vălurile poeziei. Lumea galei, gala însăși, destructurate, își pierd coloana vertebrală, se subțiază, se fluidizează. Piatra și cărbunele își găsesc răspunsul în apă. Lumea prăbușită a galei devine un ocean de emoții, acum, totul curge: „femeia-apă,/ femeia-aripă/ femeia de ceară/ nu-mi cere să fiu nici măcar o umbră de granit” (structuri pentru destrămat munții). Lexicul migrează, din registrul arhitectonic în cel acvatic, într-o metaforă a deluviului, a pierderii structurii, a energiei feminine ca stihie primordială în care gala e condamnată la o existență de tip Lorelei. Această sugestie e menținută și prin trecerea de la poemele cu trimiteri pariziene la cele pictând Veneția: „port veneția cu mine în vis/ mirosul ei de ambră și tăcere trece peste ochii mei/ îmi cutremură pielea/ − o gondolă sortită alunecării pe sub puntea dorințelor și suspinelor (...) la apropierea de apă/ cascade și torente de carne și sânge se fac punți și drumuri de cântec// tălpile mele pot să înoate în golf cu aripi dorsale de sirenă (...)” (geometrii dizgrațioase) și, de asemenea, punctând aceste transmutări la niveluri tot mai subtile ale construcției poetice.
Structuri pentru demolat gala, volumul lui Carmen Nicoară, este un singur, însingurat și lung poem, un jurnal despre păpuși, iubire, seducție și măști, un cântec de dragoste în care acorduri delicate se îmbină cu lovitura demolatoare a unui cuvânt de adio. Cu siguranță, un volum de debut remarcabil.

luni, 9 noiembrie 2015

Hristina Doroftei - Reflexie

                            Cronică nouă! De citit în numărul 10 al  Revistei Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

Cea care tace

        Andrea Hedeș

Hristina Doroftei s-a născut la 18 mai 1983 la Târgu-Mureș. Este absolventă a Universității „Petru Maiorˮ, Facultatea de Științe și Litere, Secția Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Engleză (2003-2007) și a masterului de Istoria Literaturii și Sistemul Criticii Literare (2008-2009). În 2012, a obținut doctoratul în Filologie în aceeași universitate din orașul natal. Debutează în 2009 cu proza scurtă Amintiri într-un pahar cu fum, în nr. 1-2 al revistei Vatra, semnând Hristina-Elena Popa, iar în luna martie a aceluiași an este prezentă cu un grupaj de poeme la „Primăvara poețilorˮ de la Târgu-Mureș. În iunie 2014, obține Premiul Editurii Junimea și al revistelor Vatra și Dacia literară la cea de-a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, de la Botoșani.
Volumul de poeme Reflexie este volumul de debut al poetei târg-mureșene, publicat la Editura Junimea, Iași, 2014 (71 de pagini), în Colecția Numele Poetului. Volumul este deschis cu Două vorbe de drum bun ale criticului literar Al. Cistelecan.
Cele 2 reflexii (Reflexie 1 și Reflexie 2) închid și deschid volumul, pecetluind între ele miezul imaginii etalat, la trecerea prin prisma lirică, într-un evantai de sensuri care vin să explice, într-o mie de cuvinte poetice, imaginea, insuficientă prin ea însăși, în această lume ridicată de Hristina Doroftei, o lume în care sensurile glisează dincolo de pojghița aparentului, a imediatului. Poemele Hristinei Doroftei mediază nuclee. Sub încremenirea în derizoriul cotidian a lumii, un univers secret de posibilități își trasează în ascuns destinul dincolo de oglindă. Lumii „reale”, aparent aflată în mișcare și mustind de viață, de eveniment, poeta îi opune o lume care, prin însăși existența ei, este un răspuns la reflexia necosmetizată a ceea ce doar pare a fi suficient și împlinit. Este o lume cu o voce sensibilă, șoptită, cu emoții fluente migrând de la un sentiment la altul, într-o căutare a tărâmului promis, într-o încercare de coagulare a acestuia măcar prin poezia ca formă de rezistență, de luciditate (da!), de speranță. Există și, odată depistat și decriptat, acest fin dialog fascinează prin jocul clar-obscurului și al iluziei cu care Hristina Doroftei realizează efectul de crepuscul al întregului volum. Astfel, yin și yang sunt interpretate în lirica poetei târg-mureșene în dialogul dintre pasiv-activ, întuneric-lumină, static-dinamic al celor două lumi. Lumi care se definesc prin carnavalul iluziilor, aparențelor, măștilor. Spectacolul lumii primește răspunsul de cor antic al lumii de dincolo de oglindă. Încă o dată, înțelegem că lumea, viața sunt o scenă. De care parte a graniței străvezii a oglinzii se află însă adevărul, realul, palpabilul și de care iluzia? Care dintre reflexii e (mai) amăgitoare? 
Precum într-un bâlci al deșertăciunilor, răspunsurile sar din personaj în personaj, pentru că poezia Hristinei Doroftei are personaje, creionate caricatural: Fănică, „tanty Veta, fostă generAleasă”, cactusul Miguel cu flori aproape ofilite, Margit din blocul misterios. Acestea se mișcă într-o geografie marcată precis prin repere precum: „strada Tufiș la numărul unu per unu”, „ușa magică spre ținutul Tanței”, Târgu Măștilor, Aleea Utopiei, Restaurantul Fericirii, Hotel Plictis. Acestor personaje și repere de telenovelă poeta le opune picături de luciditate esențializate în titlurile unor poeme precum: angoasa, regrete, schimbare, incertitudini, căutare, viața, trădare, vendetă, viciu, emoție, iluzie. Acest dialog se prelungește și în structura poemelor, a celor de o oarecare întindere, precum, spre exemplu, tihnă: „mortul din grădina mea doarme liniștit/ sub un tei/ vara, când plouă, merg lângă mormântul lui/ și bem împreună un ceai călduț/ încălzit la soare,/ iar iarna îi torn cu pâlnia/ pe la gaura căscată lângă cruce,/ vin fiert cu scorțișoară și vanilie/ (vinul era viața lui,/ «vinul i-a mâncat viața», spun babele din sat)/ și aprind o pipă în cinstea lui,/ iar fumul i-l trimit lui/ ca să simtă și el gustul vieții...ˮ, răspunzându-le poeme cu o gramatică de tip haiku: „culorile pure se amestecă/ unele cu altele/ până se obține o pastă/ de senzații și patimi...ˮ sau „vorbe fricoase așteaptă să iasă/ la suprafață și să umple/ aerul îmbâcsit de la atâta/ liniște grea...ˮ.Între punctul de start și punctul de finish al volumului (cele două „poeme reflexii”), vocea poetei trece de la o tonalitate la alta, variind înălțimea și intensitatea după toate regulile armoniei într-un, în fapt, unic poem melancolic, reflexiv. Acest poem care începe și se sfârșește cu sine: „Oglinda celei care nu vorbește e murdară;/ imaginea e prăfuită,/ plină de colb și de nisip depus/ pe dinți, făcându-i de plumb. (...) Fața celei care nu vorbește se reflectă/ în oglinda murdară!/ În oglindă se vede cea care tace./ Aceea sunt EU!”(reflexie 1) și „mă cercetez în fiecare dimineață/ care EU voi fi în ziua aceea/ (cea sensibilă, cea tupeistă,/ cea puternică, cea timorată etc.)... (...) la care EU să mă opresc în căutarea-mi/ creionată în oglinda aburită/ de respirația aprinsă a celei care tace...” (reflexie 2).„De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se privește, totuși, nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul – care o privește.” Sunt cuvintele lui Constantin Noica și Motto-ul revelator al acestui volum. Reflexiile din oglindă, chipul și chipurile ce transpar și migrează din fascinantele ape în luciul poemelor, luând cu ele universuri care se întrețes, iată, devin posibile prin actul privirii înfăptuit de Cea care tace. Până la urmă, este, oare, poezia o formă de narcisism?

CASETA 2 

miercuri, 14 octombrie 2015

Daniel D. Marin - Poeme cu ochelari

                       Cronică nouă! De citit în noul număr al Revistei  Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:



Mărturisirea pe care poetul Daniel D. Marin o făcea în 2014 este un bun preambul și oferă posibile chei de lectură pentru cel mai recent volum al său, Poeme cu ochelari, Editura Tracus Arte, București, 2014: „Scriu ca să uit de mine, deşi astfel îmi aduc cel mai des aminte. Scriu, pe de o parte, şi ca să îmi aduc aminte de ceilalţi. Ultima oară când cineva m-a întrebat ce mai scriu, eu mă întrebam ce trăiesc. Nu mai trăiam nimic. Și am fugit pe o insulă să trăiesc. Paradoxul e că aici am scris. Aşa încât nu mai sunt sigur dacă scriu, de fapt, ca să uit sau ca să îmi amintesc că trăiesc. Scriu un volum pe care nu credeam c-o să-l scriu. Nu aş mai fi vrut să public în România şi nici măcar să mai scriu. Însă de când sunt în Italia zile întregi şi nopţi nu m-am putut gândi decât la «Trupurile care nu ne vin niciodată bine» (titlul următorului meu volum), nu pentru că nu ne vin bine, ci pentru că ele ne transformă într-un fel ciudat. Şi ne învaţă să ne vedem singuri de undeva din afară. Singuri de ce ne înconjoară cel mai adesea, singuri şi când ne imaginăm în centrul lucrurilor, uneori singuri faţă de noi înşine. Şi abia când renunţăm să mai fim singuri e, de fapt, cel mai greu. Sau când cineva ne studiază de la distanţă, ne trimite mesaje codate, ne ameninţă viaţa. Şi ne dăm seama că suntem chiar noi.
Ce e de făcut în acea clipă? Eu unul nu mi-am pus întrebarea. Am observat doar unde mă trage fiecare din personajele cărţii şi am rămas pe gânduri. Nu ştiu ce se va întâmpla cu ele după ce vor ieşi în lume. Nici cu mine. E locul lor însă acolo, nu le mai pot ţine”*.
Iată că, volumul, venit pe lume cu titlul Poeme cu ochelari, încifrează și descifrează poezia trupurilor care ne vin într-un fel ciudat și care ne învață să ne vedem de undeva din afară, printr-o pereche de ochelari (magici-fantastici, desigur) trecând dincolo de pelicula solitudinii. Și dincolo se află poezia. Și din această poezie sar, cu chef de joacă și de poveste, direct în brațele cititorului, băiatul cu ochelari și peretele, castravetele cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare, câinele invizibil... Aceste personaje, memorabil și curat creionate, ființează fiecare în felia de lume oferită de poet în ciclurile distincte ale volumului. În aceste cicluri ele capătă proporțiile unor supereroi de benzi desenate. Poemele curg cu viteza și claritatea, cu ritmul și convenția ludică specifică BD-ului. Supereroii lui Daniel D. Marin sunt de o robustețe fragilă, de o tenacitate diafană, sunt... poezie. Fiecare din ei, are, în universul său liric, omnipotența Micului Prinț stăpân al planetei sale singuratice. Și, la fel ca acesta, supereroii din Poeme cu ochelari îngrijesc, metaforic vorbind, o la fel de metaforică floare, care se dovedește a fi, de fiecare dată, alt sentiment, altă emoție, alt efemer.
Băiatul cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare par a exista, cu luptele lor interioare (și exterioare) de sine stătător în lumile lor de sine stătătoare. Dar în fiecare dintre aceste lumi perfect decupate, în aparență, există un punct nevralgic ce se dovedește, în cele din urmă, o poartă sau un hău spre alte și alte lumi: „Cum se trezește, doamna-bufniță dă fuga la oglinda/ din baie și se holbează la reflexia ei care se holbează/ la doamna-bufniță” sau „Colonelul cu un ochi de sticlă trage de timp./ Timpul se întinde și se crapă./ Colonelul cască ochiul sănătos și cu batista/ își lustruiește bine ochiul de sticlă”. În spatele acestor mărgele de poezie ce ascund, iată, fiecare, microuniversuri, pulsează o țesătură ce le conține și le conferă identitate, autonomie și asemănare. O țesătură urzită dintr-o profundă solitudine și din întregul cortegiu de spaime și întrebări, de încercări de evadare și oaze de luciditate ce o însoțesc. Fuga de singurătate este o goană disperată, un salt ditr-o lume imaginată într-o altă lume imaginată, dintr-un univers posibil într-un alt univers posibil. Omul își leapădă trupul constrângător și devine, călătorind în alte lumi, erou, supererou, personaj memorabil și astfel, salvat din uitare, al acestora. Această evadare din real sfârșește prin a fi o imposibilă fugă de sine sau o mântuire de banal, de firesc? Este această căutare lirică una a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte sau refuzul alienării, al încarcerării în ego, al claustrării în autismul unei lumi dezvrăjite? Timid, cuvântul poemelor mărturisește refuzul, revolta împotriva unei lumi guvernată orwellian de realitate, o realitate devenită pat al lui Procust: „Încerc să fiu eu./ Nu-mi iese./ Împrumut voci, figuri,/ uneori chiar gânduri./ Fără voie. Nu mai știu unde/ încep eu și unde încep/ ceilalți. Nediferențierea își face de cap în propriul meu cap”. Alternativa pe care o propune Daniel D. Marin este aceea a lumilor posibile prin poezie, prin jocul cuvintelor și al ideilor, și al speranței. Soluția sugerată este renunțarea la ochelarii de cal și recurgerea la ochelarii poemelor. Prin ei, lumea se vede altfel: se deschide într-o infinitate de lumi. Poemul, oglinda, basmul, metafora, lentila, devin portaluri ce fluidizează universuri.
Conțin aceste poeme universuri răspunsul la întrebările declanșatoare ale însăși existenței volumului? Să citim din hâtrul poem Monologul iepurelui de alabastru (o postmodernă reinterpretare a to be or not to be) pentru a afla: „dacă e adevărat că sunt un iepure de alabastru/ și mai ales dacă e adevărat că sunt singurul iepure de alabastru/ (...)/ atunci s-ar putea să am numai un mare avantaj/ de care voi profita la maxim și fără complexe// iar eu cred că sunt singurul iepure de alabastru/ și oricât ar părea de incredibil am marele avantaj/ că nimeni nu crede că exist/ dar și marele dezavantaj că nimeni nu crede că exist// ceea ce înseamnă că de fapt am numai și numai un mare avantaj/ acela că nimeni nu crede că exist deși chiar exist”.
*http://www.gazetaromaneasca.com/component/content/article/36-comunitate/5050-poezie-pentru-sntate.html

                                                                       Andrea Hedeș

joi, 1 octombrie 2015

Andrei Moldovan despre Aritmii

                       Cu emoție împărtășesc o nouă cronică la volumul meu de poeme, Aritmii, cronică pentru care îi mulțumesc distinsului și elegantului critic literar Andrei Moldovan și pe care vă invit să o citiți în numărul 3 al Revistei  Mișcarea Literară  sau mai jos:


 Nerostirile – o dimensiune poetică




       Cum nu prea des se întâmplă cu poeţii, Andrea Hedeş dă la iveală a doua carte de poeme la un interval mare de la debutul său editorial (Cartea cu fluturi, Editura Limes, 2008). Vedem în asta o atitudine de seriozitate şi responsabilitate a scriitorului faţă de cuvântul scris, o primă condiţie a calităţii. Volumul cu titlul Aritmii (Editura Neuma, 2015) este prefaţat de Horia Gârbea (Spre absolut şi mai departe) cu un text care constituie o introducere în universul liric al autoarei. Prefaţatorul îşi exprimă de la început o temere în legătură cu posibilitatea unei receptări superficiale şi etichetate a Andreei Hedeş ca poet, din pricina, susţine domnia sa, a activităţii susţinute de critic literar de întâmpinare a autoarei, la mai multe publicaţii culturale (Luceafărul de dimineaţă, Mişcarea literară, Răsunetul cultural, Mesagerul literar şi artistic), activitate care i-a dat vizibilitate şi i-a adus mai multe premii. Cred că existenţa criticului şi a poetului în aceeaşi persoană este cu adevărat o problemă de discutat, dar eu văd posibilul impediment în cu totul  altă parte. Există posibilitatea reală ca mijloacele criticului, bazate pe elementul raţional, o structurare riguroasă şi un limbaj specializat să ducă la o influenţare mai puţin fericită a poetului care se dezvoltă în primul rând prin mijloace ale artei. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, frecventând şi comentând numeroase „formule”poetice criticul-poet poate ajunge pe nesimţite la „reţete” lirice, chiar de succes uneori, dar care, în cele din urmă, împing originalitatea într-un plan secund sau o anulează. Nu se întâmplă acest lucru în cazul de faţă, pentru că Andrea Hedeş, în comentariile sale critice (i-am urmărit cu interes activitatea), deşi nu i se pot imputa luciditatea, suportul cultural şi pregătirea teoretică, mizează în esenţă pe două atribute care sunt în acelaşi timp şi ale spaţiului liric. Mai întâi, are o foarte bună intuiţie a sensurilor comunicării textelor pe care le comentează, calitate care nu se dobândeşte, este nativă, dar importantă pentru un critic de întâmpinare. Apoi, argumentaţia, nu lipsită de metodă, recurge în mod frecvent la secvenţe metaforice, fără a cădea în capcana impresionismului. Aşadar, mai degrabă putem spune că substanţa poetică influenţează discursul critic şi îi conferă un plus de atractivitate.
       Aritmiile este o carte care surprinde în primul rând prin unitatea ei. Deşi cuprinde mai multe secvenţe (Munci şi zile, Ploaia şi roua, Lamentaţii, Cântece), este bine să fie citită de la cap la coadă, ca un singur poem, pentru că există o forţă a întregului, o conturare fermă a unui univers liric, fără ca poeziile să-şi piardă din farmecul lor individual.
       Prima secvenţă face trimitere la Hesiod, prin preluarea titlului capodoperei poetului epic grec, Munci şi zile, cu trimiterea necesară. Cred că mai degrabă, prin conţinut, poeta este mai aproape de cealaltă lucrare a autorului elen, Teogonia, un poem despre naşterea cerului şi a pământului,  genealogia zeilor şi succesiunea generaţiilor de divinităţi. Iar asta pentru că Andrea Hedeş ţine să parcurgă un ritual al recompunerii universului cu reperele sale divine, dar şi cu raportarea fiinţei, a sa în mod special, la sacralitate, prin redefinire poetică. Sfinţii vin spre o lume care a fost, se presupune, lipsită de o componentă sacră, de multe ori în cel mai lumesc chip cu putinţă, „cu poşta”, încât te întrebi uneori dacă o astfel de sacralizare a universului nu este mai degrabă consecinţa unei desacralizări. Oricum, nevoia prezenţelor divine se resimte ca una necesară, chiar dacă vine să atenueze starea de singurătate şi să dea sentimentul unei protecţii. Sfinţii împrumută însuşiri lumeşti, în vreme ce omenescul tinde spre înnobilare prin sacru. Interferenţa celor două planuri este atât de accentuată încât, la un moment dat, impresia că omul are capacitatea să dea naştere sacrului este una destul de  puternică (de aici şi imperfecţiuni omeneşti în lumea divinităţilor, precum sfinţi cărora le putrezesc aripile sau sfinţi cheflii) şi că ea ţine de voinţa întoarcerii spre trăirea mitică, cu puterile omului de acum: „Am primit nouă sfinţi prin poştă/ i-am adus în casă şi pluteau/ cu capete visând alăturate/ filigran în nouă petale/ i-am şters de praf/ cu un colţ de batist/ mai cu seamă unuia/ i-am şters o lacrimă veche/ ce demult nu se mai vedea/ fiecare ţinea câte o carte în mână/ cu un zâmbet o citea/ ne-am rugat împreună/ începuse să ningă/ noaptea îmi venea/ mănuşă de porţelan.” (Andrea Hedeş,  Aritmii, Limes, 2015, p. 18)  Pentru poetă există un spaţiu pur al sacrului, după cum este şi unul impur.
       Luând în seamă o anumită devenire lirică în cadrul primei secvenţe a volumului, se cade să spunem că se justifică şi opţiunea autoarei pentru Munci şi zile, dacă avem în vedere mitul vârstelor, prezent în poemul scriitorului grec, pornind de la vârsta de aur (cea a lui Cronos), prin vârstele de argint, de bronz, a eroilor, până la vârsta de fier, într-un continuu declinal lumii care a dus la o tot mai mare îndepărtare de armonia iniţială. O astfel de pierdere o resimte fiinţa poetică, chiar dacă redobândirea ei rămâne o aspiraţie, un vis: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/printre fulgi/ prinsă/ în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele-mi le duc/ lui Dumnezeu.” (Ibid., p. 25) Astfel, într-o lume care îşi caută armonia pierdută, în care raportul dintre om şi sacralitate răspunde nevoii de redefinire, neliniştile poetice dobândesc un orizont inconfundabil.
       Tonul elegiac, afirmat în prima parte a volumului, se accentuează în cea de-a doua, întitulată Ploaia şi roua, în care neliniştea căutării de sine într-o lume tulburată puternic de nevoia regăsirii unui echilibru mult îndepărtat sporeşte sentimentul de maturitate poetică. Forma dominantă a căutării de sine este cea a iubirii, a unei iubiri absolute, de aceea situată într-un univers neatins sau în unul pierdut. Formele poetice sunt o explorare a unor spaţii lirice cu dominantă ritualică, începând de la Cântarea cântărilor: „Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce muşcă ţărmul/ sunt sărutările gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ aşa sunt dezmierdările sale/ ca marea freamătă iubitul meu/ ca marea stârnită/ învârtind a joacă o luntre/ aşa este iubitul meu/ între tineri// ca o corabie lovită/ geme inima mea// inima sa/ cimitir de corăbii.” (Ibid., p. 98) Uneori, tonalitatea devine una profetică, prin viziunea sa asupra iubirii, cu curgere spre un neoexpresionism rafinat: „De acum nu vor mai pleca împreună cu/ nenumiţii cocori/ femeile îmblânzite de dragoste în dulcele verii/ cum marmura în vinele timpului/ din fragede mirări cortul de ceară al lumii/ cerul ciobit în plânşi porumbei/ muţeşte frângând pâinea dulce a serii/ şi noaptea nu va mai atârna în cârlige de aur/ peste buza trandafirilor parfumate prăpăstii.” (Ibid., p. 33)
       Andrea Hedeş are ştiinţa, dar şi plăcerea de a explora capacităţile poetice ale limbii române. De un incontestabil efect sunt adjectivele articulate utilizate în faţa substantivelor (uşor preţios şi uşor arhaic), utilizarea pluralului (noi) ca marcă a iubirii, a cuplului, dar şi trecerea într-un plan al general-umanului prin utilizarea persoanei a II-a singular, cu sens impersonal, exprimarea oximoronică, formule de început ale frazei poetice, conferirea de înţelesuri noi cuvintelor de relaţie, capabile să schimbe sau să interfereze planurile demersului liric, transformarea cuvintelor comune în simboluri, prin rolul pe care acestea îl joacă în imaginea poetică mereu transparentă. De altfel, trebuie să spunem că nu vom găsi în paginile Aritmiilor imagini opace, fuga după spectaculosul poetic – atât de îndrăgit de tinerii poeţi ai zilelor noastre! – care se întâmplă deseori să nu comunice, dincolo de elementul senzaţional fiind uneori o lipsă de transparenţă. Limbajul poemelor, cu toate astea (precum la Hesiod!), rămâne unul simplu, fluid şi profund, lipsit de ostentaţie.. Este şi aceasta o marcă a maturităţii poetice.  
       Poeta nu fuge de nici o direcţie poetică, fie ea şi desuetă pentru vremurile de azi, în care şi-ar putea întâlni o parte a sinelui. Aşa, de pildă, ar fi componenta romantică, acceptată sau mai bine zis recunoscută de Andrea Hedeş, în care se regăseşte. Este o sensibilitate romantică pe care o rescrie, aşa cum o înţelege un poet de acum: „Aşa cum cade un cap obosit de pe umeri/ zâmbind valurilor ce-l poartă/ ia-mă de păr şi târâie-mă în lumile tale/ înger de peşteră/ rotunde hăuri de tăcere/ din priviri îndelung vom vorbi/ jilavă mâna ta/ va răsfira o şuviţă de sânge/ şi târziu buzele tale/ je ne sais pas trahir/ şi întunericul fecund…” (Ibid., p. 40) L´amour fatal nu piere o dată cu trecerea în istorie a unui curent literar, ci se redimensionează, iar dacă se produce o evadare, ea este în senzaţii, dincolo de sentimente. Preferinţa pentru senzaţii puternice, în detrimentul sentimentelor, este un aspect, nu neapărat o coordonată majoră a Aritmiilor. Poeta continuă să mizeze pe forţa sentimentului dincolo de raţiune, de morală, de crezuri: „Tărâmuri de prescură/ pudori sfârtecate de-un gând/ ceafa mea arzând buzele tale/ de o mie de ori te-aş ucide/ de o mie de ori te-aş iubi// noaptea coboară/ cu bucuria/ roşului de muşcată.” (Ibid., p. 45)
       Secvenţele care continuă  volumul (Lamentaţii şi Cântece) menţin aceeaşi tensiune poetică, cu un plus de dramatism, iubirea rămânând o temă majoră, dar tot mai îndepărtată posibilitatea ca fiinţa să se poată regăsi în ea. De aici şi o nelinişte crescândă în faţa singurătăţii, tot mai simţită primejdia risipirii de sine, a destrămării, ceea ce iscă lupta cu forţa nebănuită a sentimentelor: „Cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ în inima ta/ eu/ nimic nu mai văd/ trag fâşii de carne/ străverzie/ din mine/ şi sângele care picură/ nu e leac/ şi Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina ei/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge înafară/ culoarea din sânge/ sângele din fusul de carne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/ răstimpul.” (Ibid., p. 55) „Aproape de dragoste” nu este dragostea, ci mai degrabă iluzia ei, generatoare de suferinţă.
       Admirabilă este neputinţa renunţării la iubire, iar sub ameninţarea timpului care curge fără putinţa întoarcerii, moartea devine o formă a iubirii. Imaginea morţii devine una de o frumuseţe demonică, precum la romantici, irezistibilă: „Ea e frumoasă/ îşi târâie paşii/ dar atât de frumoasă/ privirea ei…/ te pătrunde neantul/ vocea ei/ o şoaptă/ e îndeajuns/ irezistibilă/ niciodată vulgară/ invincibilă/ subţirime şi străverzime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta linişte/ în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine vreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atât de frumoasă// despre moarte/ numai de bine.” (Ibid., p. 70) De altfel viaţa, iubirea şi moartea compun un univers unic, fără un dincolo, am spune de concepţie lucreţiană. Deşi poeta nu este departe uneori, ca formă, de lamentaţia tradiţională, de bocet, surprinde că în poemele sale moartea se apropie deseori ca o presimţire a unei iubiri cotropitoare.
       Revenind la eseul ce constituie prefaţa cărţii, semnat de Horia Gârbea, observăm insistenţa cu care remarcă diferenţa mare care există între volumul de debut şi Aritmiile ce arată un poet matur, sigur pe mijloacele lui şi conturat distinct în poezia românească. Spre final, prefaţatorul afirmă: „Cu totul neasemănătoare ei înseşi, cea din sprinţara Carte cu fluturi, Andrea Hedeş din Aritmii convinge pe fiecare poem şi în ansamblul unui volum construit cu un fin echilibru, de marea sensibilitate şi fina intuiţie artistică prin care se situează, acum, la un nivel pe care puţini poeţi pot spera măcar să-l atingă.” Este o evaluare la care subscriem. Am spune chiar ceva mai mult, şi anume că freamătul poetic adună în centrul său ca pe un lucru cu adevărat de taină, esenţa pură, nerostirea, de teamă că, scăpată din oprelişti, nu doar că ar putea deveni impură, ci ar fi de nestăpânit, ar putea cutremura lumea. Este un lucru care se simte dincolo de tensiunea lirică sau prin ea, de puţine ori trecut în imagini poetice: „Se înşiră pe linia orizontului/ tăcerile mele de-o viaţă/ cu capul în cer şi tălpile sub pământ/ se ţin de mână şi joacă/ în linie pe linia orizontului/ în cruce pe azima sufletului/ aerul rece de săbii/ anevoie răstiri de lumină/ sub beteală de seu/ prin blide cu patimi/ aromite căderi/ rotocoale de cântec/ adăpate cu aripi/ înserarea cu umblet de femeie grea/ urneşte soarele din pături de ceară/ străverzimile cad în cute uşoare/se scutură pământul/ tăcerile joacă.” (Ibid., p. 26) Nu doar rostirile, ci şi nerostirile dimensionează universul poetic.

Andrei Moldovan
      

           

vineri, 4 septembrie 2015

Octavian Soviany - Călcâiul lui Magellan

                         Cronică nouă! De citit în numărul 8 al Revistei  Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:



Lirice triste

        Andrea Hedeș

„La 15 ani îmi doream să fiu Magellan și iubeam la nebunie marea și corăbiile. Magellan n-am ajuns niciodată, dar am avut totuși ocazia să călătoresc. Firește, nu cu corabia, nici măcar cu vaporul. Cu picioarele, cu trenul, cu autobuzul sau avionul. Și să bat cu pasul mai multe capitale europene; să mă plimb pe străduțele cochete din Kensington și să beau o cafea bună în City; să admir catedralele gotice ale Franței și să petrec o noapte cu lună pe Champs-Elysees; să caut prin Berlin, undeva aproape de Tiergarten, urmele lui Aubrey de Vere. Să vizitez cimitirele Vienei și ale Grazului; să cobor în peștera de la Vilenica. Să mă otrăvesc cu farmecele Balcicului. Să intru în cârciuma pragheză Tigrul de aur, unde se bețivănea odinioară Bohumil Hrabal. Așa s-a născut cartea de față. Dar s-a născut mai cu seamă din sentimentul că am și eu, precum călcâiul ilustru din Iliada, un punct vulnerabil: acela de a nu fi fost niciodată până acum Magellan și de a nu fi atins niciodată roata unei timone”, mărturisește Octavian Soviany cu melancolie și ușoară autoironie despre poemele din volumul Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, București, 2014.
Și cu toate astea, „Je hais les voyages et les explorateurs”, afirmația aparent frapantă a lui Claude-Levi Strausse, este și sâmburele în jurul căruia se înfășoară arhitectura din fire de mătase a cărții poetului Octavian Soviany. Un volum-cocon, în care fluturele tristeții așteaptă clipa elegiacă în care își va întinde aripile pentru a pluti nevăzut și neauzit peste geografiile imaginare (sintagma îi aparține profesorului Sorin Mitu) ale unei Europe cartografiate de cel care o (re)descoperă, o (re)desenează cu duhul poeziei. Punctul concret de pe hartă este pretext pentru survolare ori pentru abis. Conștiința zădărniciei căutărilor este cea care transformă vulnerabilitatea călcâiului în atu. Sterilitatea marilor speranțe, intimitatea marilor spaime, timpul secționat de cântecul de sirenă al amintirii se reflectă în oglinda purtată de-a lungul acestui itinerar liric. Poetul rătăcitor etnografiază spațiul până la transcendent.
Călătoria din poemele lui Octavian Soviany nu este o călătorie inițiatică, deoarece inițierea a avut deja loc, o inițiere în notele grave ale lucidității, dar călătoria este una interioară, poetul se întâlnește mereu cu sine, cu imaginea sa, cu umbra, cu dublul său ca fidel tovarăș de drum. Tablourile locurilor vizitate, departe de a fi niște cartoline sunt autoportrete în tonuri sobre, scrisorile sale sunt, în același timp, scrisori către sine. Portretele prietenilor spun, din nou, ceva despre sine. Volumul întreg e o plimbare la pas prin anotimpurile existenței. Parfumul plin de istorie al locurilor, al scrisorilor, al oamenilor celebri, al simplilor trecători sau al scriitorilor e materia subtilă din care Octavian Soviany creează poeme-puzzle, minuțioase fragmente care, odată potrivite, alcătuiesc un simbolic portret compozit și care, apelând la impostarea trei sferturi, figurează din obiecte ale amintirii o parabolă a fugit irreparabile tempus în maniera originalului, cripticului Arcimboldo. Un autoportret în care tema anotimpurilor e interpretată într-un singur chip, o parabolă a cărei cheie stă în oglinda de ape întunecate ce însoțește călătoria din poem în poem, din amintire în amintire, din chipuri în chip. În adâncurile sale elegiace se răsfrânge la fiecare pas, moartea. Chiar coperta care îmbrățișează poemele stă sub semnul funest premonitoriu, înfățișând un detaliu din Insula morților a lui Arnold Böcklin, punctul final al oricărei călătorii.
Ciclul Lipova și alte peisaje, dedicat lui Daniel Vighi, e un rozariu de poeme cu îngeri. Îngerii lui Octavian Soviany, pictați din cuvinte, sunt opusul liric al hieraticilor îngeri bizantini ai lui Ștefan Câlția. Fundalul pentru poemele cu îngeri ale lui Octavian Soviany nu este cerul, ci focul negru și umbrele lupilor, cimitirul și pustiul: „Aici/ îngerul satului/ e zdrențăros și desculț,/ morfolește/ pe marginea șanțului/ dintr-un colac de/ înmormântare”.
Transbordare 13. La telciu e ciclul poemelor acoperite cu un strat subțire de brumă și de funingine.
Primul jurnal de călătorie. Spre soare apune este suita unor poeme gravate cu efigia implacabilului, poemul cimitirul din graz reverberând meditația gravă în acest prim jurnal de călătorie: „Hoinăresc/ printre/ cruci și cavouri/ ca un autor/ în căutare de/ personaje”.
Al doilea jurnal de călătorie. Trenul regal, dedicat lui Valeriu Mircea Popa, este pus, cu ironie amară, sub semnul celebrului vers: „fericit cel ce asemenea lui ulise a făcut o călătorie frumoasăˮ. Mementoul călătoriei este vanitas vanitatum, iar semnele deșertăciunii și fragilității se arată peste tot, de la regele care „întinde o mână/ sfărâmicioasă și mare/ de ipsos. Are buzunarele pline/ de praf și de/ pulbere” la trenul unde „numai praful/ nu obosește. Iată-l făcând/ din rotulele regilor linguri și/ furculițe”.
Stuttgarterplatz. 10 impresii e ciclul final, cel în care se vede, pare mai aproape cerul. Dar acest cer spre seară, de culoarea frunzelor de tutun, acest singur cer deasupra (precum sună un titlu al Ruxandrei Cesereanu) tuturor, în încremenirea-i imparțială, autistică, îmbogățește solitudinea, claustrarea: „La plecare/ am în buzunar un pachet de gauloise/ țin între buze/ cuvinte/ firave,/ acoperite/ de parf./ Un poet obosit/ din/ europa de est,/ de care/ n-a auzit/ nimeni”.
Cu moartea, această destinație în conștiință, călătoriile lui Octavian Soviany sunt parte a marii călătorii, tovarășii de drum, de o clipă sau de un veac, sunt borne pe marginea singurătății. Acest drum, pe care se pierd călătorii și exploratorii, devine cale regală pentru poet: poezia nu coboară spiritul în tenebre, ci îl adastă pe o insulă a (ne)fericirii încă negăsită de Lethe. Poetului poezia îi este călcâiul lui Magellan...

luni, 10 august 2015

Radu-Ilarion Munteanu despre Aritmii

                          Îi mulțumesc domnului Radu-Ilarion Munteanu, aka RIM, pentru bucuria unei cronici pline de erudiție, minuție, profunzime și eleganță la volumul meu de poeme, Aritmii.
                          Cronica poate fi citită pe blogul domniei sale  http://oldrimsix.info/  sau mai jos:




A scrie despre scrisul Dnei Andrea Hedeş naşte o dilemă. A citi, însă, ce scrie autoarea nu e defel dilematic. Calitatea, originalitatea, densitatea, textuală şi ideatică, erudiţia, toate sesizabile în genurile pe care le abordează, au fost remarcate demultişor de condeie consacrate. Sigur că aş mai putea adăuga elemente specifice, dar ar fi contraproductiv. Autoarea nu are chiar alergie la aprecieri superlative, dar o umbra de suspiciune, ce declanşează o reacţie retractilă – asta da. Înainte de a explicita dilema, să admitem că a scrie despre scrisul Dsale e şi o provocare stimulativă. Căci, după satisfacţia lecturii, nu poţi scrie fără o doză rezonabilă de superlative. Iar pentru a-i inhiba doza, altfel echilibrată, decentă, de suspiciune, eşti nevoit să filtrezi orice notă encomiastică şi, mai ales, spre binele textului reflectant, să argumentezi afirmaţiile apreciative. Pe cât posibil – pe text.
Şi acum dilema. E strict personală. Un Horia Gârbea, altfel unul din naşii literari ai Dnei Andrea Hedeş, figură multilaterală, poate recepta egal poezia şi textele critice ale autoarei. Iar literatura pentru copii e accesibilă, prin definiţie, unei categorii mai largi de cititori profesionalizaţi. Cu totul altfel stau lucrurile pentru un consumator mult mai asimetric de literatură. În particular un producător aproape exclusiv de proză, dotat cu organ receptiv în aceeaşi zonă, extensibil la genul dramatic, dar prea puţin cultivat pentru absorbţia poeziei. Vorbim de poezia de o calitate ce depăşeşte banalul, chiar mult, în cazul nostru. Cu cea ieftină nu-mi pierd vremea. Sigur că am avut afinitate imediată cu poezia unui Marin Sorescu, la vremea sa, dar asta e cu totul altă discuţie.
Desigur, cu cât e mai problematic exerciţiul de lectură al acestui volum*, cu atât e mai provocator. Şi cum am renunţat, rând pe rând, la trăsăturile copilăreşti, ultima ce mi-a mai rămas e nevoia organică de a răspunde la provocări. Reflectând asupra poeziei autoarei (forma prenumelui creaza unele dificulotăţi flexionare: genitivul e problematic), o poartă de intrare în substanţa acesteia e delicatul echilibru formal, muzical, progresiv, între cele 4 capitole. De rafinamentul titlurilor şi al motoului aş prefer să nu glosez. Căci aceste elemente arhitectonice sunt marcă identitară atât în poezie, cât mai ales în critică. Toate citările sunt, cum ar spune P. G. Wodehouse (ce m-o fi apucat, nimic nu-I mai străin scrierilor Andreii H. Hedeş) far fetched. Mai sunt şi un mic test. Cititorul care simte nevoia să amendeze demonstraţia de erudiţie se autoelimină şi pierde savoarea lecturii. Căci citările sunt în întregime la locul lor, peste tot.
Să dai unui prim capitol, ca titlu, un citat din Hesiod e un argument al conştiinţei valorii proprii. Substanţa textelor cu girul acestui titlu e poetică, fără urmă de îndoială. Dar are o anume ambiguitate deloc neinteresantă. Are personaje, în sens extraliric şi are consecuţii episodice. Tablourile dintr-un poem continuă, uneori, fără a exagera, în următoarele câteva, unele personaje traversandu-le. E o osmoză poetică sau o tentă de epic în poezie? Las pe seama celor pricepuţi la poezie să aprecieze, eu aş înclina spre a doua alternativă. Iar aest aer vag epic se conjugă aşa de armonic cu fondul poetic, încât cucereşte.
Personaje am spus? Primul e chiar Dumnezeu. Care, după 8 versuri devine dumnezeu. Ba chiar e trădat ca fiind o carte poştală. Pe care eul poetic îl… alintă. Dacă ceva e exclus, e trecerea acelui Dumnezeu în derizoriu. Dar nici ridicarea eului poetic la scară demiurgică nu e de acceptat. Atunci? E un joc sugestiv care aduce universul la îndemâna poetului. Am insistat atâta asuopra primului poem pentru a sugera o cheie de lectură cel puţin a primului capitol.
Cei nouă sfinţi ar putea proveni, discret, din cele nouă ceruri? Nu, ar fi facil. Autoarei îi e străin facilul. Observăm că sfinţii sunt mereu însoţiţi de cărţi. Deci ei populează biblioteca cu nouă etaje, preluată de Carlo Frabetti de la însuşi Dante. Dar pe dos. Biblioteca autoarei nu e un rai, ar fi iar facil. E un antiiad. Eul poetic e familiar cu sfinţii ce-l populează.
Un Dumnezeu aproape anodin, comensurabil cu universul poetic devoalat de curgerea poemelor. Între el şi eul poetic, accentuat pe măsura păşirii prin universul său se interpune alt personaj. Necesar compozitional. Omul lui Dumnezeu. Alături de el, fireşte, femeia. Sugestie adamică anonimă. Iar legenda biblică se amestecă, osmotic, cu basmul românesc, la curăţatul fântânii.
Univers fără diavol? N-ar avea sens. Dar diavolul Andreii e şi el unul pe dos. Nu trăieşte în focul Gheenei, ci înapa rece. Iarăşi e logic. Diavolul e tentaţia, iar apa rece e speranţa drumeţului însetat. Bogăţia de lecturi ale poetei se vădeşte, discret, îngerul care a strigat trimiţând vag, neostentativ, la bătrânul domn cu aripi uriaşe. Sintagme biblice sunt revalorificate cu îndrăzneală acoperită:

Dar inima mea vrea să fie
O grădină englezească înainte de ploaie
Când fiecare boboc murmur
Cântare cântărilor
Cântarea cântărilor.

Lectura biblică, nici iconoclastă, nici reverenţioasă, ci cu umană şi măsurată insolenţă, merge până la joc. Fiinţa poetică se deghizează într-o bătrână ce-şi duce visele lui Dumnezeu. E ars poetica, e profesiunea de credinţă, lipsită de inutila solemnitate, cu un bine plasat abur ludic. Deghizată într-un autoportret cu blândă şi înţelegătoare autoironie.
Imaginile poetice au greutate, mereu neostentativă, defel discursive, au naturaleţe: inserarea cu unde femeie grea / urneşte soarele dinpături de ceară. Totuşi, poeta n-are probleme să polemizeze en passant cu mitul lui Icar.
Finalul capitolului e dedicat, cui altcuiva, mamei. O mamă demiurg. O sursă vitală la care te întorci după de ai băut halbe de agheazmă cu sfinţii, după ce l-ai lăsat în urmă pe diavolul din fântână, după ce ai dialogat impersonal cu Dumnezeu. O instanţă, de fapt, supremă. Dintre meseriile tradiţionale o are pe cea mai simbolică: broderia. Sufletul poetei e, privit în oglinda mamei, ca o broderie. Ceva simultan lumesc, încastrat în epoci, venind din lumea basmelor şi a credinţei şi ceva marcat de un estetism natural.
Formatul poetic al capitolului 2, Ploaia şiroua (sintagmă extrasă din gândirea chineză) diferă substanţial. Impresia narativă şi limbajul poetic fac, împreună, un salt paralel, ţinându-se sincron de mână. Ce rămâne constant, e circulaţia osmotică a unor elemente (nenuntiţii cocori şi femeile îmblânzite de dragoste, între altele), dar versuri finale de poeme răspund altora din primul capitol.
Sintagma “iubitul meu” nu are a lipsi din poezie. Dar concluzia poemului al cărei personaj e acesta e parfumată de picătura distilată de pelin lucid:
Ca o corabie lovită
geme inima mea

inima sa
cimitir de corăbii.

E o sinteză veche de când lumea. Una dintre. Cea cu încărcătura poetică maximă. Orice happy end e provizoriu…
Poemul VII din acest capitol 2 e un mândru, vertical, curajos autoportret poetic. Primul era un deghizament. A-l cita în întregime ar strica exerciţiul de lectură. Incumbă cititorilor.
Şi, imediat, mărturisirea esenţială, în completarea autoportretului: versul cules cu italice: je ne sais pas trahir… mărturisire care se conjugă, iar armonic, cu “pudori sfârtecate de-un gând”. O autodefinire a fiinţei, dincolo de poezie, dincolo de cronici, dincolo de scrisuri…
Lunecând firesc în lumesc, Dumnezeu devine Preamilostivul. Măsură a drumului parcurs prin universul poetic asumat.
Capitolul 3 – Lamentaţii. Este explozia lirică a volumului. Nu sunt chiar sigur că sunt tocmai lamentaţii, dar termenul e acoperit în teorie şi oricum sunt mesaje adresate unui interlocutor ambiguu. Care poate fi Dumnezeu, poate fi iubitul, unul oarecum abstract, pe măsura temperaturii ridicate a textului. Dar poate fi, cunoscând schimbările de direcţie ale discursului poetic chiar un alter ego sui generis.
Ultimul capitol, Cântece, dedicat bunicului Dariu, e şi cel mai voluminous. Într-un anume fel, primele trei pot fi (re)citite şi ca o elaborată introducere a acestuia din urmă. Un soi de cine suntem şi ce vrem, ca să glumim puţin, citând din clasici în viaţă. Dacă poezia din primele 3 capitole e marcată de o anume diferenţă specifică, substanţa acestui ultim e poezie pur şi simplu. Şi regăsim în ea fiinţa sagace, pretenţioasă, dăruită, generoasă, vibrândă în rezonanţă cu frumosul literar din textele critice. Desigur, cei care se pricep la poezie mă vor contrazice. N-au decât. De la mine aşa se vede. Mai mult, de la mine aşa se simte. Dece o lungă meditaţie pe tema morţii, dece un dialog afectuos cu fiinţa care ne moare fiecăruia, n-ar avea o rezonanţă cu intuiţia acută a lecturilor cu format critic?
Volumul merge într-un crescendo, are chiar structura unui concert: partea întâia moderato cantabile, partea a doua allegro affetuoso, a treia lamento confessando, iar ultima pensando finale. La fel ca cei competenţi în poezie, muzicologii vor amenda vehement inexistenţa unor atari moduri interpretative. Ei, şi? Dacă va exista un singur cititor care va regăsi, cititind acest exerciţiu de lectură, pe sinele lector al volumului, atunci licenţele mele terminologice îşi vor regăsi raţiunea.

Nota bene: Aritmii, Andrea H. Hedeş, Editura NEUMA, Cluj, 2015;
** Cartea iad, Carlo Frabetti, Humanitas, 2003

Horia Bădescu - Dacă Orfeu...

                                 Cronică nouă! De citit în numărul 7 al Revistei  Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:




Declarație de dragoste

        Andrea Hedeș

„Despre poezie știm o mulțime de lucruri, dar, în același timp, aproape nimic. Ca și despre om”, mărturisește Horia Bădescu în cel mai recent volum al său, Dacă Orfeu, publicat la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015.
Volumul cartografiază un continent, un tărâm, pentru mulți, terra incognita, pentru puțini, terra ferma, acela al Poeziei. Cu infinită benevolență, Horia Bădescu își duce tovarășii de drum spre ținutul de dincolo de cețuri, într-o călătorie inițiatică. Conducător al caravanei pe acest drum al mătăsii cuvintelor, Horia Bădescu ridică vălurile și descoperă, cântă și descântă acest vast teritoriu. Urmând indicațiile murmurate ale poetului, tovarășul de drum, călătorul, exploratorul, aventurierul devine, pas cu pas, cuvânt după cuvânt, pelerin. Un pelerin atent, sensibil la cele două repere propuse de poet: „În chip poetic locuiește omul...” și „Starea de veghe”. Cel dintâi reper este prezentat astfel: „Secolul XX s-a sfârșit fără să fi reușit să-și afle vreun sens, cu atât mai puțin Sensul, de care, de altminteri, s-a lepădat cu obstinație,oferind omului nimic altceva decât suferință, disperare, singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria raționalismului, obiectivității și materialismului, a fost să-l învețe pe om a exista, nu a fi! Sfidarea pe care secolul și mileniul care au început o lansează umanității este, deci, întoarcerea la Sens. Căci, dacă omul vrea să supraviețuiască, el trebuie să reînvețe să fie, adică să trăiască din perspectiva unității lumii, să trăiască întru și prin Sens, întru și prin sacru. Să locuiască lumea în chip poetic, cum spunea Hölderlin”. Cel de-al doilea reper este detaliat astfel: „Starea de veghe este calea de acces către starea de umanitate,căci starea de umanitate nu este starea naturală a omului, ci cucerire trudnică, devenire în spirit. Starea de umanitate este victoria de fiece zi a lui a fi împotriva lui a avea. Starea de veghe este singura posibilitate de a ieși din somnul existențial și de a vedea și, văzând, de a-ți asuma «condiția umană». Într-o lume robită verbului a avea/avere, a mărturisi despre starea de umanitate, despre starea lui a fi/fire, este o urgență, o datorie”.
Dacă Orfeu este o astfel de mărturisire. Este o poveste despre Ființă spusă și nespusă, alcătuită, adică, din rostiri și nerostiri, din cuvinte și tăceri, din jocul golului și al plinului, al luminii și al umbrei care coagulează o lume. O poveste murmurată cu gravitate, cu luciditate, cu mâhnire, cu durere, o confesiune melancolică și elegiacă în același timp, în care baterea de aripi a speranței se aude abia, ca o părere. Această poveste, act al poetului care se cunoaște pe sine ca ființând în civitas terrena, dar făcând din poezia sa o mărturisire De Civitate Dei, este revelarea convingerii intime cum că Poezia este sacerdoțiu, iar Poetul este cel chemat să îmblânzească oameni și pietre cu arta sa. Acest crez transpare atât în prima parte a volumului, cea care cuprinde conferințe, articole, comunicări susținute de Horia Bădescu în spațiul francofon, cât și în cea de-a doua parte, cea despre care autorul lor preciza: „Interviurile care urmează sunt tot atâtea răspunsuri, pe această temă gravă, ale unor importanți poeți europeni, plecând de la un set comun de întrebări”. Acest set comun de întrebări este diapazonul, etalonul pentru acordarea unor voci fine: Max Alhau, Valeriu Anania, Gérard Bayo, Jean Bičs, Paul Aretzu, Dominique Daguet, Fermin Heredero, Werner Lambersy, Adrian Popescu, Roland Reutenauer, Jean-Luc Wauthier, biografiile fiecăruia dintre aceștia fiind pe scurt prezentate la finalul cărții. Din aceste interviuri elegant pregătite, structurate și realizate se ridică o definiție polifonică a Poetului și a artei sale: „să mergi spre oameni, să-ncerci să-i faci să aibă conștiința acestei lumi” (Max Alhau); „să-i contagiem pe ceilalți cu ființă și poezie” (Fermin Heredero); „cu stiloul în mână, până la ultima suflare” (Roland Reutenauer); „istoria tuturor popoarelor începe cu un poem” (Werner Lambersy); „atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute” (Adrian Popescu).
Dacă Orfeu este o pledoarie pentru redescoperirea rostului, pentru căutarea inefabilului, este o declarație de dragoste pentru poezie și, prin aceasta, pentru umanitate, mărturisită cu sentimentul celui ce strigă în pustiul unei necăutate singurătăți.
Cartea lui Horia Bădescu este un îndemn spre „o dramatică examinare a adâncurilor ființei” sub imperativul „tolle, lege; tolle, lege!”.

La Mulți Ani, Horia Gârbea!

                                    Astăzi este ziua de naștere a domnului Horia Gârbea.

                                 Îi urez, cu gratitudine,  La Mulți Ani, împliniri și inspirație!    
                                        

duminică, 2 august 2015

Mon Amour

Gânditorul 


 
                                                                        Scrutând viitorul

                                                                     Foto: Andrea Hedeș
                                                                         1 august 2015
                                                                             Alba-Iulia

luni, 27 iulie 2015

Amiaza poemului

                                                

                                              Foto: Adrian Ilfoveanu - Păsări sursa AICI 

                                                                  Amiaza poemului

                                                                      Miez de zi
                                                                      din care coboară
                                                                      poemul fluier
                                                                      poemul
                                                                      care se cioplește singur
                                                                      poemul
                                                                      care singur e cântec
                                                                      poemul
                                                                      care singur e dans
                                                                      în păduri de mesteceni
                                                                      aripi
                                                                      fără început
                                                                      și fără sfârșit

                                                                      dincolo de lumină
                                                                      lumina
                                                                      în lumină
                                                                      lumina
                                                                      și somnul luminii
                                                                      și toate culorile ei
                                                                      visând
                                                                      taina trezirii-n amiază.


                                                                                                Andrea H. Hedeș

                                                                                         poem publicat în antologia Lumina din cuvinte                                                                                             alcătuită de Irina Petraș

vineri, 17 iulie 2015

Lumina din cuvinte



                           Lansarea antologiei Lumina din cuvinte (alcătuită de Irina Petraş), dedicată Anului Internaţional al Luminii, la 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga.
                                   Semnează eseuri, proză, poezie, traduceri: Elena Abrudan, Diana Adamek, Paul Aretzu, Ioan-Pavel Azap, Balla Zsófia, Balázs F. Attila, Sânziana Batişte, Nicolae Băciuţ, Horia Bădescu, Alexa Gavril Bâle, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Oana Boc, Mariana Bojan, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Mircea Borcilă, Gabriel Bota, Hanna Bota, Ion Brad, Corin Braga, François Bréda, Florica Bud, Constantina Raveca Buleu, Leo Butnaru, Tudor Cătineanu, Magda Cârneci, Dumitru Cerna, Ruxandra Cesereanu, Doina Cetea, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Minerva Chira, Marius Chivu, Nicolae Coande, Ion Cocora, Ana Coiug, Ion Cristofor, Constantin Cubleşan, Doina Curticăpeanu, Dan Damaschin, Ştefan Damian, Vasile Dan, Dávid Gyula, Iulian Dămăcuş, Lucia Dărămuş, Vasile Dâncu, Vasile George Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu, Péter Demény, Simona Grazia Dima, Gellu Dorian, Rodica Dragomir, Marian Drăghici, Darie Ducan, Răzvan Ducan, Andrei Fischof, Rodica Frenţiu, Horia Gârbea, Liviu Georgescu, Mircea Goga, Vasile Gogea, Mariana Gorczyca, Gabriela Genţiana Groza, Andrea H. Hedeş, Ion Horea, Vasile Igna, Letiţia Ilea Martha Izsak, Michael S. Jones, Maria Jorj, Alexandru Jurcan, Karácsonyi Zsolt, Rodica Lascu-Pop, László Noémi, Gabriela Lungu, Vasile Macoviciuc, Nicolae Manolescu, Rodica Marian, Valentin Marica, Mihai Măniuţiu, Victor Constantin Măruţoiu, Alexandra Medrea, Virgil Mihaiu, Nicolae Mocanu, Andrei Moldovan, Gavril Moldovan, Ioan Moldovan, Vlad Moldovan, Molnos Lajos, Dan Moşoiu, Ion Mureşan, Dafin Mureşeanu, Marcel Mureşeanu, Sânziana Mureşeanu, Vasile Muscă, Mircea Muthu, Victor Nicolae, Eugeniu Nistor, Ion Noja, Olimpiu Nuşfelean, Maria Olteanu, Maria Pal, Aurel Pantea, Gheorghe Pârja, Iuliu Pârvu, Lucian Perţa, Mircea Petean, Irina Petraş, Marta Petreu, Ioan Pintea, Laura Poantă, Aurel Podaru, Gavril Pompei, Jean Poncet, Anamaria Pop, Flore Pop, Ioan Aurel Pop, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Ioan Pop-Curşeu, Mircea Popa, Adrian Popescu, Horea Porumb, Nicolae Prelipceanu, Oana Pughineanu, Ilie Rad, Teofil Răchiţeanu, Aurel Rău, Andra Rotaru, Persida Rugu, Constantin Rusu, Ioana Sasu Bolba, Lucia Sav, Gheorghe Săsărman, Rodica Scutaru Milaş, Alexandru Sfârlea, Liviu Ioan Stoiciu, Robert Şerban, Aurelius Şorobetea, Traian Ştef, Ioana Ileana Şteţco, Cristina Tătaru, Viorel Gh. Tăutan, Flavia Teoc, Adriana Teodorescu, Tompa Gábor, Victor Ţarină, Adrian Ţion, Radu Ţuculescu, Floarea Ţuţuianu, Cornel Udrea, Mihaela Ursa, Radu Vida, Dinu Virgil, Visky András, Alexandru Vlad, Ion Vlad, Varujan Vosganian, Ionuţ Vulpescu, George Vulturescu, Andrei Zanca, Dumitru Zdrenghea.
                                    http://www.uniuneascriitorilor.ro/01-07-2015-evenimente-filiala-cluj-iulie-2015/