sâmbătă, 24 martie 2018

miercuri, 21 martie 2018

Radu-Ilarion Munteanu despre Orele aspre

                             Radu-Ilarion Munteanu despre Orele aspre pe blog-ul domniei sale

                                                            angajare-prin-contagiune-osmotica








                                                                       Angajare prin contagiune osmotică

               Andrea H. Hedes a debutat in poezie cu un volum premiat de edituta Limes: Cartea cu fluturi. In 2008. trecand peste celelalte actvitati literare cuoscute de public, profesionalizat sau quasi amator, sa notam ca alt volum, Aritmii, publicat in 2015, de data asta la propria editura, infiintata un an mai devreme e, la randul lui, premiat.
N-as putea spune ca volumul prezent, produs tot al editurii Neuma, ce-i apartine, nu mi-a produs inca de la coperta, o senzatie de provocare. Era cat pe ce sa spun “un soc”, dar, pe de o parte, as fi exagerat, e de alta, cunoscand deja in buna masura autoarea, am certitudinea (sic), coerentei neobisnuit de riguuroase. Nimc artificial, totul la locul predeterminat, totul cu sens. Oricat ar fi, uneori, de dificil pentru cititor, sa-l decripteze. Ce anume m-a provocat? Titlul evident. Orele aspre. Primul gand m-a dus la sntagma, nu neaparat uzata, per aspera ad astra. Ca drumul autoarei e orientat cu determinare ad astra, nu mei e un secret pentru nici unul din cititorii ei. Fie cei ai poeziei, fie cei ai textelor critice. Atunci titlul s-ar putea citi drept constiinta, oarecum acuta, a faptului ca, in dezvoltarea pe care i-o urmaresc de doar 6 ani* a sesizat necesitatea unei incordari. A unei poate prime luari la tranta fara rabat a aelui adversar inerent, impersonal, imuabil, pe care cei daruiti cu potentalul – si determinarea – de a ajunge ad astra, il merita ca element provocator.
Identitatea acestui demon – sa-i spunem asa deocamdata – vom incerca a o schita, din piese de puzle ale lecturii.
Un complement suubectiv, un pandant sui generis, al titlului avui sansa de a intalni in paga de garda. Dedicatia, sobra, la limta neutralitatii politicoase, defineste din alta perspectiva oopul: iostaze poetice. Cititor de meserie**, imi iau libertate de a interpreta sintagma neutrala drept o cheie. Pandant, la randu e, al cheii oferite, obiectiv, impersona, de titlu.
Sa puredem. Primul capitol, intitulat Zeul bland, poetizeaza – si tematizeaza – insusi actul trudnic al creatiei. Si insubsidiar, constiinta, cumpuneam acuta a nevoii creatiei. Si remarcabil e ca nu reduce creatia la poezie. Avem voie sa e referim la celelalte laturi ale creatiei autoarei? Incluzand, pe langa bijuterie critice si ce va mai scrie, insasi activittea editoriala? Da, cata vreme textul poetic lasa libera interpretarea cea mai larga.
Singuratatea e rugaciune pe intuneric, clameaza poeta. Dincolo de lectura directa, sintagma ne sugereaza sensul larg, multiplu, in caare foloseste cuvantul singuratate. Si de aici avem o baza de a selecta o sama de cuvinte cu acelasi rol si acelasi rost: simboluri identitare. Carte (ce altceva?), intuneric (ce cuvnt aspru…), oase, mai gaseasca si cititorii altele.
Dialogul perpetuucudivinitatea,remarcat ca atare in voumul precedent, capata, a randul sau, aceeasi mbiguitate fudamentala ce de ea. Si, poate, chiar acel demon ropriu de care spuneam ca e subiectu aanc a volumului. De n-ar fi asa, poezia ar ramane poezie dar cu cel put u pas mai aproape de obisnuit. Drumul parcurs de poezia-poezie, de la dialogul ui Arghezi cu un dumnezeu luat de bracinari care u e altceva decat e, trecand pe la supratrairea exaltata a lui Ioan Alexandru, la aceasta poezie manuitoare de ambiguitati e drumul de la proces verbal la poezie. Portretul poetic al zeului cel Bland e o metapoezie sui generis fata de Vreau sa te pipai si sa urlu – este! Si asta ramene vaalabil indiferet de locutiunile ce- definesc pe interlocutorul mbiguu: Cel Prea Inalt, sau chiar Tatal.
Cel putin asta e perceptia cititorului care sunt.
Al doilea capitol, Trepte, e centrat pe dialogul unei mame cu copilul ei. Nu trebuie sa particularizam, presupunand, automat, mai ales pe baza motoului volumului, ca materia prima ar fi personala. Tocmai respiratia larga a poetei, capacitatea de a extinde sfera semnificatiilor la universal, ne obliga sa admitem ca, fie si daca particularizarea ar avea, eventual, acoperire, ca dialogul poetic e onstructie fictiva. Dar sensul lui nu e decat ilustrarea faptulu ca terenul de luptaal eului poetic al autoarei se extinde pana la limitele naturale ale fiintei sale. Caci dialogul are tensune. Aceeasi tennsiune precum in primul capitol.
In al treile capitol, insusi titlul exliciteaza tensiunea exstentiaala. Poeta se intreaba, sub pretextul adresarii unei privighetori, dece canta. Adica dece scrie. Adversarul ambiguu, divinitate simultan demon personaal, capata nume: Zeul cel Crunt. Eul poetic il improasca cu imprecatia suprema. Tradadu-i lipsa de noblete: Lasule! Dar eul poetic nu e singur pe lume. El isi asuma cuvantul in numele unei solidaritati. A cui? A fiintelor afine. In senss larg, a celor ce au ales lupta ca unic mod decent de existenta: Noi, lepadatii / mancati de vii de singuratate / cantand ne asteptam sfarsitul / noi cei lasati in urma / pe campul de luta al dragostei. Aici poeta nu ne comunica doar asumarea dreptului si capacitatii de a vrbi in numele unei lumi, ci ceva esental campul lutei pe cafre o duce e dragosteaa. Ce altceva? E cartezian.
Poemul “Pentru ce” nu e, in dezvoltarea logica a demersului poetic, decat un ltfel de a spune “Eli, Eli, lama Sabactani?”
iar concluziia logica e lmpede: N exista tara pentru cei invinsi. Perifraza la titu “No country for Old Man”
ultimu capitol, El Expolio, sub titlul singurulu poem, “Batjocorirea lui Isus”, rezuma prn transfugurare intregu demers.
Bref, volumul “Orele aspre” e, ma mult decat o marturusure de credinta, mai mult decaat un autoportret exsistental, o declaaratie de angajare fara echivoc. Pentru ciititor ssi pentru cititori e un npriivilegiu si o sursa de vitalizare si de angajare prin osmoza.